O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioşii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune...
În zile mari de sărbătoare,
La răsărit ş-apus de soare,
Tu chemi stăpâni şi muncitori
Ai lui Hristos închinători.
Chemarea-ţi porţi prin munţi şi văi:
Şi vin închinătorii tăi.
În cer ajunge-a ta sunare,
Cu dânsa şi a lor cântare,
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Se suie, ca tămâia,-n sus,
Ducându-se în cer... Ce dor nu duce,
Ce poate inima s-apuce?
Şi jalea inimii zdrobite,
De toţi pe lume părăsite,
Şi bucuria mulţumirii,
Şi arzătoarele dorinţe
De mântuire, pocăinţă...
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Le suie toate-acestea-n sus,
Şi când arama-n ceruri sună...
A noastră inimă răsună...
O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioşii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune...
O, sună dar prin munţi şi văi,
Să vie-nchinătorii tăi.

Iunie 1910