I

Libanul a dat chedrii
Şi aurul Ofirul,
Alesu-şi-a Sidonul,
Eghiptul falnic, Tirul
Tot ce avea mai mare,
Mai vederat, mai rar,
La facerea acestui
Dumnezeiesc altar.
Aicea, toată mintea,
Puterea omenească,
Pe cerul cu pământul
Voit-au să unească,
Voit-au să-mpreune
Pe om cu Dumnezeu:
Uşor era atuncea
Ce este-acuma greu.
Frumoasa Palestină
Pusese să ridice
Biserica cea mare
Lui Savaoth — se zice.
Mai patruzeci şi şase
De ani a fost lucrată,
Cu marmură şi aur
Spoită şi-mbrăcată.
Era o fericire
Nespusă a vedea
Cum marmura cea albă
În flori se împletea
Cu aur, pietre scumpe,
Cu lemnuri felurite;
Cum se ridică-n ceruri
Coloanele-ascuţite.
Şi grinzile înalte
De jos de-abia se văd,
Uşorii stâlpi în aer,
În raze se prevăd.
Când ziua albă-nuntru
Strălucitoare cade,
Cum ea de-odată-nvie
Lumina minunată,
Încât şi cel mai negru,
Întunecos şi rău
Şi cel mai vrednic suflet
Vedea pe Dumnezeu
În mijlocul acestor
Lumini strălucitoare,
Înconjurat de stele,
Înconjurat de soare.

II

Aici, în locu-acesta,
În Israel sfinţit,
Hristos în ziua ceea
Blând, falnic au venit.
Şi ochii săi primblându-şi
Prin străluciri, lumină,
Care ardea în ziua
De soare, aur plină
Privind senin acele
Coloane de porfir
Măreţe-mpodobite
Cu aur de Ofir,
În faţa celui roşu
Granit nespus de tare
A marmurei ca chipul
Frumoaselor fecioare,
În locul rugăciunii
Ş-al darului ceresc,
Unde scârbiţii oameni
Durerea-şi potolesc,
Aici unde se pleacă
Genunchiul cu plânsoare
Şi ochii varsă lacrimi
Şi frunţile — sudoare;
Iubirea negrăită
Adâncă, mare, sfântă
În inimă pătrunde
Ca o lucire blândă;
Pe mic îl face mare,
Pe mare-l face mic,
Măria omenească
Zdrobeşte în nimic;
În locul unde lina,
Netulburata pace
Din umbre trecătoare
Oglinzi de soare face,
Văzut-au Domnul nostru
O mare spurcăciune:
Pe piatră, unde numai
Genunchi plecat se pune,
Hristos găsit-au marfă
Şi aur şi argint,
Iar primprejur — pe-aceia
Ce spurcă lucrul sfânt:
Găsit-au târgoveţii
Pungaşi şi vânzători
De vite pentru jertfă,
Vicleni amăgitori;
Pe cei ce schimbă banii,
Herghelegii, văcari,
Cu vieţile pierdute,
Cu inimi de tâlhari;
Pe cei ce-şi vând şi cinstea
Şi sufletul întreg
Şi zilele lor toate
În vicleşug petrec,
Pe cei mişei ce nu ştiu,
Nu văd altă nimic:
Un Dumnezeu — argintul,
Credinţa li-i câştig.
Şi lucruri ne-auzite!
Afară de văcari
Cu vieţile pierdute,
Cu inimi de tâlhari,
Afar' de schimbătorii
De bani, ai căror limbă
Deodată cu schimbarea
Cârneşte şi se schimbă,
În hramul lui Iehova
Hristos au dat de boi,
Buhai gătiţi, porumbiţi
De vindere şi oi
De vindere asemeni:
Pe-atunci iudeul care
Putea mai mult să vândă
Se numără mai mare.
Aşa o mişelie
Hristos în hram găsit-au
Şi în mânie mare
Atuncea El venit-au,
Atuncea El, cuvântul
Lui Dumnezeu, El, Mielul
Cel blând, au dat afară
Tâlharii de tot felul
Din hramul Palestinei,
Pe vameşi — iudei,
Pe vânzători de jertfă,
Pe ceialalţi mişei,
Măsuţele cu banii
Le-au răsturnat pe toate,
Făcând bici de frânghie.
În sfânta Lui dreptate
Gonit-au târgoveţii
Şi schimbătorii toţi
Ai banilor de jertfă
Afară ca pe hoţi.
Au zis Hristos — s-audă
Destrăbălata gloată,
Să ieie-aminte lumea
În răutăţi scăldată:
„Nu faceţi voi, pierduţii
Făţarnici cărturari,
A Tatălui meu casă
Cuib mare de tâlhari".

Aprilie 1913