Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale!
Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute.
Nu, nu Phidias-nălţat-a vestitul Zeves Olympanul;
El oare datu-i-a fruntea şi coama aceea de leu,
Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre?
Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care,
În haina sa veche nemţească, ş-adânc adevăr omenesc
Până-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri!
Ori poate Beethoven, pe când îşi găsea al său marş de-ngropare,
Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâşie inimi,
Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget,
Lumi de luceferi, căzând în prăpastia negrului haos?
Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi,
Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereştile plângeri.
Multe-n văzduhuri sunt chipuri ş-acorduri de noi neatinse,
Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt şi lumină,
Însă le toarnă acel care ştie să vadă, s-audă,
Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul,
Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată.
O, te cufundă, poete, în noapte, te-mbracă-n tăcere,
Veşnic fii singur şi orb ca Homer şi surd ca Beethoven,
Auzul din suflet mai tare încoardă-l şi văzul din suflet.
Şi precum la un foc a scrisorii de taină ascunsele rânduri
Îndată răsar, aşa răsări-vor de-odată privelişti,
Din adâncul cel negru ieşi-vor lumini într-un chip închegate,
Rânduri, cuvinte şi-acorduri porni-vor în rostul lor limpezi.
Seama atunce să iei şi să cauţi, ţinând răsuflarea;
Iar mai pe urmă, zidind, să nu uiţi trecătoarea nălucă.

29 iunie 1917, Mărăşeşti (Moldova)