– De aseară la teatru.

– La teatru... Hm! Ştii c-ar trebui să-i faci un présent?

- Parbleu! dar n-o cunosc până acum. Introdu-mă.

– Mai târziu. Nu eşti frumos (c'est peu dire!) şi, deci, pentru a plăcea unei femei, trebuie mai înainte de toate s-o previi făr-a fi văzut, s-o faci s-admire caracterul şi generozitatea ta, să-i apari ca un ideal sublim îmbrobodit într-un real urât. Dintru întâi trebuie să-i faci un prezent anonim, lăsându-mă pe mine a-i dezvălui la ureche, parcă în secret, numele galantului adorator, adăogând din parte-mi un lung comentariu despre ilustrele tale merite.

– Minunată idee! Vino, Spiţerule, să te strâng în braţe!

– Bucuros; numai ţine nasul mai departe.

Ne-am sărutat, şi Rosen, departe de a ghici pe buzele mele vicleana îmbrăţişare a lui Iuda, ieşi, sau, mai degrabă, zbură din odaie, rămâind ca să-mi trimiţă fără zăbavă, spre înmânare, cadoul în cestiune.

După ce tovarăşul dispăru, m-am uitat la ceasornic: era două fără un patrar.

– Domnule Ghiţă! cucoana Ana vă pofteşte la masă.

– Ah! nici n-am auzit cum ai intrat, Cati! Duduca s-a întors de la repetiţie?

– Da.

– Vorbitu-s-a ceva despre mine?

– Cucoana Ana a spus că i se pare că nu sunteţi ... adecă...

– În toate minţile?

– Da.

– Şi ce a răspuns duduca?

– Că aceasta nu se poate spune despre un poet.

– Şi ce a răspuns cucoana?

– Că învăţaţii sunt totdeauna nebuni.

– Şi ce a răspuns duduca?

– A tăcut.

– Şi ce a răspuns cucoana?

– A tăcut.

La masă găsii pe cucoana Ana şi pe duduca Micuţa şezând cu şervetele pe genunchi.

– Am auzit, domnule, c-ai fi având o natură foarte rece, începu duduca.

– Natura mea nu vă place?

– Deloc.

– Atunci nu sunteţi femeie.

– Daţi-mi voie a nu vă-nţelege, domnule filozof.

– Străbunei dv., Evei, plăcuse şerpele, cel mai răce din toate fiinţele. În orice caz, dacă natura mea nu vă place dv., am fost destul de fericit pentru ca ea să placă neneacăi matale. Să fi văzut azi-dimineaţă cu ce ochi dulci...

Cucoana Ana, lângă care şedeam, m-a pişcat de genunchi.

– De ce mă pişcaţi, cucoană?

Întrebarea mea a fost pronunţată cu o naivitate perfectă. Duduca tăcea, dar ochii ei, trecând de la mine la mumă-sa şi viceversa, exprimau o curiozitate tragicomică.

– D-ta vorbeşti azi nişte lucruri... începuse cucoana Ana.

– Ei bine! să vorbim despre altceva. Curcanu-i minunat!

– Îi iepure, domnule! nu-i curcan, întâmpină duduca.

– Se cunoaşte că n-aţi studiat filozofia.

– De ce?

– Gustu-i subiectiv; gustul se află în noi şi, prin urmare, iepurele d. e curcan pentru mine, de vreme ce subiectul meu simte în acest minut un gust curcănesc!