Eu nu cer noroc, mărire, de care stă îngâmfat
Cel ce trăieşte în bine de când ochii au deschis;
Căci eu, ca frunza uscată de vântul soartei purtat,
Mă duc, zbor făr-încetare oriîncotro sunt împins,

Dar cer amic de credinţă, să-mi priască, să-l iubesc,
Şi nu pot găsi un suflet să-nţeleagă pe al meu,
Şi în loc de mângâiere, între oameni ce găsesc?
Duşmani ce făr’ să mă ştie se bucură când plâng eu.

Aşadar, eu de la oameni nu am ce mai aştepta...
Căci omul onest îi mândru, nu ştie a se pleca,
Aud că-n pustiii codri omul bun se linişteşte...
Dar eu zic că-n mormânt numai acel bun se odihneşte.