Drăgușeni este un sat din cadrul comunei Bobeica, raionul Hînceşti. Localitatea se află la distanța de 23 km de orașul Hîncești și la 55 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1286 locuitori. Satul Drăgușeni a fost menționat documentar în anul 1616.
Read moreRoman din Vrancea în oraşul Iaşi
La hotarele Moldovei către Ţara Muntenească,
A Vrancei munţi se înalţă, cu-a lor codri nepătrunşi,
Ce adăpostesc păstorii de prăsilă românească,
Necorciţi cu alte naţii şi cu legi bune deprinşi.
La fire simpli, buni la fapte, cu deprinderi ţărăneşti,
Feriţi de-a Europei patimi şi de cruzimi bărbăreşti.
Ei petrec în fericire, neavând vro iscusinţă,
În măgulituri viclene ce pe oameni amăgesc,
Nici ca făţarnicii care cu o faţă de priinţă,
Pe -a lor amici dezmiardă până când îi jăcuiesc,
Ce lin a lor viaţă cu lucrare o petrec,
Şi-n facerile de bine între dânşii se întrec.
Şoltuzul este domn Vrancei, a căruia palat este
O cocioabă stuhuită precum în sat toate sunt.
Deci el cu pârgarii, sfetnici, după ce trebi săvârşeşte,
Se întoarce iar la lucru şi uită că au domnit.
Iar săţioasa mâncare acestui popul firesc
Sunt poamele, fruptul turmei şi holdele ce rodesc.
Nici răzbeluri vreodată aceşti munţi nu încruntară,
Căci aurul şi răsfăţul cu totul din ea lipsind,
Cei mai lacomi de prăzi oameni rareori se îndurară
Să tulbure liniştirea cestui popul prost şi blând.
Iar când istoria cruntă altor naţii auzim,
Şi de dânsa ne e scârbă, de cruzimi ne îngrozim;
La ceşti români cu priinţă ni-i drag ochii a întoarce,
Ce întocmai ca poporul de Omir prea lăudat,
Care la marginea lumii trăia în eternă pace,
Şi la care şi Zefs însuşi al cerului împărat,
Pe când de răzbeluri crunte se mâhnea, se supăra,
Îşi întorcea spre el ochii şi de el se bucura.
În aceşti munţi de-ntâmplare o tabără călătoare
Din Franţa nimerise în timpul unei furtuni,
Unde sosind n-auziră răcnete îngrozitoare,
Ca a hoţilor de codri ce trăiesc cu prădăciuni;
Ce acolo ospeţimea pe nemernic primea,
Îi da lăcaş de odihnă, îl încălzea, îl hrănea.
Deci aceşti europei mândri s-au mirat de ospeţimea
Acestor păstori cucernici, şi-n glas au mărturisit:
"Ce-nsemnează învăţătura şi-a Europei isteţime,
Dacă omul firesc este mai bun şi mai fericit?"
Mai ales din toţi francezii, tânăr mai civilizat,
Valter privea cu plăcere acest olat răsfăţat.
Căci firea lui era blândă, la gusturi era prostatic,
Ca când pentru aceste locuri providenţa l-au menit:
Sprinten la alergătură, ca calul cel mai zburdatic
La trup puternic şi iute, la luptă nebiruit.
Iar frumuseţea trecătoare ce timpul în grab’ ne ia,
Deşi îl împodobisă, el părea că nici ştia.
El era şi bun şi darnic, însă făr’ să măgulească,
Şi ochii lui rostea dulce, suflet duios şi simţit,
Căci deşi-n oraş trăise, însă cu viaţa câmpească,
Şi cu-a naturii frumuseţe, era mult mai mulţumit.
În sfârşit, pe acest tânăr negreşit l-ar fi ales
Mentor ca pe Telemah-Centaur, ca pe Ahiles.
Deci el de-a sale talente nicicum nu se sumeţeşte,
Şi deosebit de-aceste ca un virtuos ştiind
Muziceştele organe, dar el în suflet simţeşte
Mult mai mare mulţumire zile întregi ascultând,
Când păstorii sus pe munte cu buciumele trăgea,
Şi când codrii de răsunet părea că duios plângea,
Sau când hăulea păstorul tologit pe ierbuşoară,
În a sa proastă telincă, doine cu mult meşteşug;
Sau secerătorul harnic când din câmpi vine-ndesară,
Celebrând prin al său cântec a ţăranilor belşug.
Atunci munţii, codrii, câmpii şi poienele-nflorite
Îl fac să uite Europa, pe părinţi ş-a sale rude.
Căci plăcându-i ceste locuri, acea climă răsfăţată,
Acel popul blând, cucernic, hotărâre au făcut
Patria să-şi părăsească şi viaţa desfătată
A oraşelor Europei în care au petrecut.
Mai ales când făr’ de veste ochii lui s-au încântat
De-o fecioară păstoriţă, de-a ei chip neasemănat;
Pe ea o numea Florica; mersul ei cu gingăşime,
Ca a tinerei mlădiţă, molatici îndoituri;
Sfiala ei şi blândeţea şi alte daruri mulţime
Se revărsa pe-a ei faţă cu mii de graţioşi nuri,
Ochii ei slobozea raze, aci ca focul arzând,
Aci galeş ca a lunii mâhniciune mângâind.
Iar când francezul pe dânsa o strângea la inimioară,
Şi când fraged între dânşii se ţinea îmbrăţoşaţi,
Se părea împleticite două vergi de sălcioară,
Sau din marmură cioplite doi idoli îngemănaţi;
Şi în aşa buimăcire, ceştei line desfătări,
Tânărul uită Europa şi ale ei desfrânări.
Precum telegarul tânăr, născut liber în câmpie,
Urăşte grajdul şi hrana unde trăia priponit,
Rumpe căpăstrul şi fuge de la ticnita sclăvie,
Fiindu-i mai de plăcere un câmp larg şi înflorit.
Acolo el liber zburdă şi aleargă forăind,
Şi cheamă pe-a sa pereche, ce-i răspunde nechezând.
Aşa şi Valter francezul să rămâie hotărâse
În pustiii Munţi ai Vrancei, dar, din contra, un păstor,
Flăcăul Roman Frumosul, ce aşa îl prenumise,
Fiu şoltuzului cucernic şi prea drept judecător,
Au îndrăgit europeii şi de tot s-au încântat
De a lor lucruri şi podoabe, de a lor spirit civilizat.
El era frumos minune cu-al său strai simplu şi curat,
Cu al său păr ca de aur, în plete lungi răşchirat,
Pe-a sa frumoasă faţă ca cu voal coperindu-l;
Şi făr’ să se încâlcească, tot în valuri se undea,
Când zefirii ridicându-l şi în verigi încreţindu-l
Ca o cunună de aur pe a lui piept larg cădea.
Iar în limpede izvoare uneori de se-ntâmpla
Să-şi vadă ochii albaştri, părea că se ruşina.
El avea mare plăcere ca artele să înveţe,
Căci nime din toţi păstorii pe dânsul nu-l întrecea,
Nici la fluier, nici la bucium, sau cimilituri isteţe,
Nici la a mâinilor lucruri ce el iscusit făcea.
Văzând însă iscusinţa mâinilor europieneşti,
Vru să-şi schimbe traiul ţării pe gusturi orăşăneşti.
Însă copacul de munte creşte mereu, se înalţă,
Şi vârtoasa sa trupină nu se-ndoaie nici de vânt,
Cât timp vârful lui s-adapă cu roua de dimineaţă,
Şi cât rădăcina suge sucul negrului pământ.
Dar îndată ce se mută în grădini sau în livezi,
Pierde a sa vietate şi-n pripă pierind îl vezi.
Deci bătrânul său părinte, plângând cu lacrimi amare,
Îl popreşte să se ducă şi îi zice suspinând:
"Dragul tatei, cum se poate să te duci din a ta ţară
Şi să cerci străinătate, părinţi şi fraţi părăsind;
Ce poftă măgulitoare te-au răpus, te-au amăgit?
Şi ce vrei, fătul meu, altă, dacă aici eşti fericit?
Sau ce pot să-ţi folosească meserii meşteşugoase,
Care sunt de prisos nouă prostaticilor păstori,
Şi care nu pot să facă clima noastră mai frumoasă,
Nici turmele mai plodoase, nici munţii mai roditori,
Nici a izvoarelor ape mai limpezi şi mai cu gust,
Nici pot ca să-mi inspireze spre a te iubi mai mult?
De te-i duce, pierd speranţa vieţii mele ce se stinge,
Căci inima mea îmi spune că nu am să te mai văz.
Aşadar, să-ţi fie milă de tatăl tău când îţi plânge,
Ca pân’ va închide ochii tot pe lângă el să şezi".
Dar de-a bătrânului vorbe Roman neânduplecat,
Către Iaşi cu europeii se găteşte de plecat.
Trăsurile se înhamă şi tabăra se porneşte,
Bătrânul mâhnit se urcă pe colnicul cel mai nalt,
Şi de acolo prin lacrimi la şleah devale priveşte
Fugând trăsura în care Roman s-au fost aruncat;
Dar calea intrând în codru, nime nu s-au mai văzut,
Şi atunci oftând bătrânul, jos pe pământ au căzut,
Zicând: "Te-ai dus, dragul tatei! Deci Domnul să-ţi
deie bine,
Şi să te povăţuiască ca pe un copil străin;
Şi amarul vieţii mele cât voi fi eu făr’ de tine,
Ţie dulce să se facă şi să-ţi meargă tot în plin;
O, Doamne, a mele zile te rog i le dă tot lui,
Ca să nu trăiesc pe lume dacă el cu mine nu-i.
Şi dacă vreodinioară va avea ca să mai vie
Romanaş flăcăul tatei, lovindu-l de mine dor,
Apoi să mai trăiesc încă, mila Domnului să fie,
Ca să-l văd încă o ţâră şi la pieptul lui să mor"...
Acest fel grăind bătrânul, cu inima la pământ
Zace şi ochii săi lacrimi ca pâraiele vărsând,
Pân’ ce a lui seminţie leşinat îl ridicară,
De îl duse în a sa casă, unde din leşinul greu
Trezindu-se, cată dornic la acei ce-l împresoară,
Zicând: "Toţi sunteţi aice, afară de fiul meu".
Însă fugareţul Roman de Iaşi se apropia
Şi ochii lui se mirară, inima îi zbâcâia.
O, Doamne! ce bucurie, ce frumoasă nălucire
Simţea sălbaticul nostru când au văzut înălbind
Oraşul, biserici, turnuri şi ca de foc strălucirea
Coperişurilor lucii la soare pălălăind,
Când văzu strade podite şi pe lângă ele curţi,
Lui i s-au părut că merge pe potica dintre munţi.
Şi când văzu o mulţime de naţii nenumărate
Şiruind pe trotuare, ca furnicele pe băţ,
Când văzu înhămaţi caii la căsuţele pe roate,
Şi în magazini cristaluri chiar ca de gheaţă bucăţi,
Şi cuconiţe mândruţe chiar ca nişte viorele,
Alegând cu vioşie floricele şi cordele.
Iar văzând domneasca curte şi parada ostăşească,
Al lui sânge se aprinse de bravură strămoşească.
Aşa şi o piatră scumpă cât se află nămolită,
În a munţilor prăpăstii, îi ca un bulgăre slut;
Dar ivindu-se în lume şi fiind bine cioplită,
Dacă-n mâini rele nu-ncape, se face brilant din lut.
Însă Roman uită toate îndată ce au zărit
O cucoană la fereastra unui palat strălucit.
Aceasta este Marghioala, întru adevăr marghioală*,
Ce de fală socoteşte pe bărbaţi a-i încânta,
Fie de oricare treaptă, ea, cruda, pe toţi înşeală,
Şi ea pe nebuni îi place după dânsa a-i purta.
Deci ea face semn lui Roman, ce stă-n poartă înlemnit,
Şi frumosul flăcău mişcă, se simte însufleţit,
Intră în palat la dânsa, şi ea râzând cercetează:
Cine este? Ce voieşte? El îi spune cu suspin
Că au venit de la munte faimosul oraş să vază,
Că ş-au lăsat părinţi, rude şi că se află străin.
Şi apoi zice: "Dă-mi voie în curtea ta să servesc,
Să-ţi fiu sclav, să-mi fii stăpână, altă simbră nu voiesc:
Prea mă rog măriei tale, mândruţă cucoană dragă,
Iar eu ţi-oi fi cu priinţă ca câinele de la oi
Şi te-oi păzi cu credinţă. Căci sufletul meu se-mpacă,
Cât vom trăi noi pe lume, să trăim tot amândoi".
Cucoana iarăşi surâde, pe grădinar a chemat,
Şi dă pe frumosul Roman ca să-i fie lui argat.
Deci de atunci în grădină sub umbra zidului rece
Muncea flăcăul de munte, tânjind ca cerbul închis,
Acel care niciodată capul n-au ştiut să plece,
Acum mâhnirea adâncă faţa lui i-au fost cuprins;
Dar a sa înamorare ce sufletul îi rodea
Fluierul cu tristul sunet stăpânei sale vădea;
Căci sfiala cea firească şi o tainică ruşine
Îl înfiora văzând-o, ca să-i spuie ce simţea;
Dar amar de el când seara o vede pe ea că vine,
Înconjurată de tineri şi când cu dânşii glumea.
Mai amar însă atuncea când îi zicea uneori:
"Romane, du-te ş-adună pentru aceşti boieri flori"...
A sosit însă minutul unde a lui suflet mare
Nu au putut să mai rabde focul ce îl pârjolea,
Nici a pieptului slăbire ce venise-n dărâmare,
Nici a trupului putere ce pe zi, pe zi scădea...
Întocmai ca crinul mândru deodată îngălbenit,
Când neînduratul vierme rădăcina i-au rănit.
Deci într-o zi el îi zice: "Alei, zău, dragă cucoană,
Tu eşti frumoasă ca ziua, la stat ca un brad gigât,
Ochii ca mura de munte, gura ca o coaptă coarnă,
La piept eşti ca porumbiţa, şi ca lebăda la gât,
Cătătura ta, cucoană, ca junghiul m-au răzbătut
Şi blestemat fie ceasul în care te-am mai văzut;
Căci tu, fudulă şi mândră, iar eu, un păstor din Vrancea...
Dar noi, păstorii de munte, o dată numai iubim;
Şi aceea ce ni-i dragă, orice rău măcar ne face,
Noi ne uscăm pe picioare şi, iubindu-o, pierim.
Deci, te rog, mă trimite în Vrancea să mă sfârşesc,
Nefiind acum în stare pedestru să mă pornesc".
În zadar aceste vorbe naive şi cu simţire,
Căci cocheta de el râde, fiind trup nesimţitor,
Întocmai ca stânca care de-a trăsnetului lovire
Sloboade o scânteuţă ca râsul defăimător.
Deci eu las tânjind pe Roman în halul acest cumplit
Şi mă-ntorc în munţi la Valter, să aflu de-i fericit.
Cu dânsul mândra Florică de demult se însoţiră;
Ei trăiau ca şi columbii, iubindu-se cu căldură,
Copiii lor frumoşi, proaspeţi chiar ca florile de munte,
Încorona a lor zile...
Iar în ţintirimul Vrancei se găsesc două morminte,
Cu două cruci lângă ele de mărăciuni îmbulzite,
Întru unul era Roman, în altul al său părinte,
Ce dorind unul de altul sfârşi a lor zile triste...
Iată cum tânjeşte
Şi se osândeşte
A muntelui plantă,
Fiind strămutată
Din al său pământ
În parcuri pompoase,
Cu sături lutoase,
Ca într-un mormânt.
Căci de a sa ţară
Tot ce-i viu sub soare
Cu dorul ei moare,
Moarte mult amară,
Şi intră în pământ...
Note:
- La moldovenii vechi, nu ştiu acum, o femeie şireată sau cochetă se zice că este marghioală (n. a.).