Colosova este un sat și comună din Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului, Republica Moldova. Din componenţa comunei fac parte localităţile Crasnaia Besarabia, Pobeda și Colosova. Localitatea se află la distanța de 32 km de orașul Grigoriopol și la 78 km de Chișinău. Populaţia satului Colosova alcătuia 1020 de oameni în anul 2000. Satul Colosova a fost întemeiat în anul 1809 cu denumirea Bergdorf.
Read moreLauda lui Dumnezeu
Traducere de Constantin Stamati
O! preaputernice şi nemăsurate!
Cel ce învii firea lumii nemărginite,
Tu izvorăşti secoli, vremi nenumărate,
Faţă nevăzută, în trei feţe sânte.
Spiritul, mişcarea de la tine vine,
Tu început nu ai, te-ncepi de la sine,
Nici că te pricepe mintea omenească,
Te afli-n tot locul, plineşti lucrul tău
Şi ai privighere nimic să lipsească,
Căci tu eşti stăpânul, unul Dumnezeu!
Măcar să se poată omul prin ispite
Să măsoare marea, să-i găsească fundul,
Să numere colbul, stele şi planete,
Dar a ta măsură nu ajunge gândul;
Omul cu-a sa minte, de-i şi luminată,
Ce chiar ca o rază de sus i-au fost dată,
Să afle nu poate hotarele tale,
Căci de îndrăzneşte ca să te-nţeleagă,
În a ta mărire, părerile sale
Se pierd ca un abur: nimic nu încheagă.
Din haos lumină cu securitate,
Şi din noian secoli ai însemnat lumii,
Căci mai înainte fu eternitate,
Tot a ta fiinţă, o, Domnul vechimei,
Pe sine cu sine te-nfiinţezi, sânte,
Singur de la sine eşti, preastrălucite,
Din tine lumina naşte şi purcede;
Cu un cuvânt numai ai făcut tărie,
În a tale faceri slava ta se vede,
Tu ai fost, eşti încă, vei fi în vecie.
Mâna ta cu lanţuri pe fiinţi le leagă,
Le chibzuieşte cursul, le mişti cu măsură,
Început, sfârşitul în tine se-ncheagă.
Moartea ta viaţă lumii dăruiră,
Precum scântei multe năbuşeşte focul,
Se nasc sori din tine pe cer în tot locul,
Precum la ger iarna în ziuă senină,
Fulgi de promoroacă, scăpărând la soare,
Lucesc, scânteiază în a lui lumină,
Aşa se-ntorc stele sub talpele tale.
Făclii milioane ard făr-a se trece,
Şi curg în adâncuri etern luminoase,
Împlinindu-ţi voia şi sânta ta lege,
Şi revărsând lumii raze priincioase;
Dar de-ar fi de focuri aceste candele,
De-ar fi de topazuri cerurile pline,
De-ar arde efirul cu înflăcărare,
Or de-ar fi brilanturi pe cer presurate,
Sau luni şi cometuri de foc arzătoare,
Toate către tine ca către zi noaptea!
Dacă către tine îi toată tăria,
Ca un strop în marea ce din nouri vine,
Ce dar este lumea cunoscută mie?
Mai ales eu, omul, Doamne, către tine?
Deci în oceanul cerurilor nalte,
De-ar fi lumi mulţime, mii nenumărate,
Şi însutit încă să se mai plodească,
Ar fi toate ele o punctură mică,
Cutezând cu tine să se potrivească,
Apoi eu nu-s altă, decât o nimică!
Nimică! dar însă în mine luceşte
A ta bunătate fără de măsură;
Faţa ta în mine se închipuieşte,
Ca raza de soare într-o picătură.
Nimică! dar suflet simt că am în mine,
Fără saţ eu caut spre tine, stăpâne!
Mă ridic cu mintea, zbor în înălţime,
Căci sufletul ştie c-al tău spirit este,
Judecă, pricepe şi mă dumereşte;
Că de sunt, eşti şi Tu singur Domn pe lume.
Tu, fiind, dai firii rang de vrednicie,
Şi inima-mi spune, şi cugetul încă
Mă încredinţează, şi îmi strigă mie
Că de eşti tu, nu sunt eu de tot nimică!...
Sunt o părticică, cu drit oarecare,
A toată fiinţa (precum mi se pare)
În a mea planetă sunt: mijloc Ceimii,
Între trupurile pământului toate,
Şi-ntre spiriturile cerurilor nalte,
Sunt ca o verigă în lanţul totimei...
Sunt încheietură luminelor cu raze,
Şi sunt plăsmuirea cea mai definită,
Şi sunt singur centru a tot ce viază,
Şi dumnezeirei icoană smerită.
Trupul meu de ţărnă în praf putrezeşte,
Iar pe tunet mintea îl povăţuieşte.
Sunt înger şi vierme, sunt sclav şi domn mare;
Deci de sunt atâta de cu iscusinţă,
De unde sunt oare nici că am ştiinţă,
Dar nici de la sine-mi nu pot fi, îmi pare.
Sunt a ta zidire, o, Doamne preasânte!
Sunt a ta suflare, eu, multîndurate,
Izvor al vieţii, mângâietor blânde,
Spirit ce mă-nsuflă, Domn şi Împărate!
Tu fiind stăpânul, au fost a ta vrere
Să calce a morţii adânc şi putere
A mea muritoare debilă fiinţă,
Întrupându-ţi duhul în de lut zidire,
Şi vrând ca prin moarte să viu iar la tine,
Ce eşti sufletului etern locuinţă.
Cine te pricepe? Cine te-nţelege?
Eu ştiu că nu poate mintea omenească,
Nici sufletul însuşi nu poate alege,
Măcar a ta umbră să închipuiască.
Şi de ţi se cade laudă şi slavă,
Oare poate omul, o zidire slabă,
Încât se cuvine să te preamărească?
Nu-i chip, ce dar numai să-şi înalţe minte
La a ta mărire, o, nemărginite,
Şi cu umilinţă lacrimi să-ţi jertfească!