Făt-Frumos se încumetă şi, luînd pe crediciosul sau cu sine, pleca. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sîn, se uita la dînsul şi se gîndi la lup. Şi cît te-ai şterge la ochi, lupul fu aci.

- Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise.

- Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acum, să mă întorc cu isprava buna?

- De astă iţi este? Las' pe mine, că treaba este ca şi sfîrşită.

Şi porniră cîteşitrei spre Zîna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zînei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrîn, pînă s-o întoarce lupul.

Şi mîndre palaturi mai avea zîna, mare. Însuşi lupul se mira de frumuseţea şi de rînduiala cea buna ce era pe acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişî în grădina.

Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă pîna la dînsul, lupul trebui să meargă în vîrful degetelor ca să nu fîşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crînguleţ înflorit. Stînd el acolo şi pîndind, iată că iese Zîna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca sa se plimbe prin grădină.

Cînd o văzu lupul, p-aci, p-ci era sa uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dar se stăpîni. Căci era aşa de frumoasă, cît nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pămîntului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Cînd se uita la cineva cu ochii ei ceia marii şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprîncene bine arcuite, de pare ca erau scrise, şi o pieliţă mai alba ca spuma laptelui.

După ce dete cîteva tîrcoale prin grădina cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă cîteva flori. Cînd lupul, care era ascuns în crîng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă, se împrăştiară ca puii de potîrniche. Într-un suflet alerga lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte ca e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure dară se răpuseră.

Făt-Frumos prinsese mila de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia.

Zîna Crăiasă, după ce se deştepta din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice:

- Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu.

Făt-Frumos îi răspunse:

- A mea să fii, nedespărţită pîna la moarte.

Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale.

Văzînd lupul dragostea ce se încinsese între ei zise:

- Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră.

Şi plecară a se întoarce de unde veniseră.

Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zîna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan.

Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zîna Crăiasă la tulpina unui copac mare din pădure, pîna se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapa.

Ajungînd la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zîna Crăiasa. Cum o văzu împăratul, i se muia inima şi prinse un dor de dînsa, de nu se poate povesti.

Împăratul îi zise:

- Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dîndu-ţi în dar iapa.

Cum puse mîna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o lua la sănătoasa şi, puind Zîna Crăiasa călare pe iapă, porni cu dînsa şi trecu hotarele acelei împărăţii.

Împăratul aduna numai decît pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zîna Crăiasă. Cînd fu la uşa bisericei, prefăcuta Zînă se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arăta dinţii rînjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dînsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pîrleo! lungi pasul lupeşte, se duse, de nu mai dete cu mîna de dînsul. Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dînşii. Cînd fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la celălalt împărat. Lupul, schimbat în iapa sireapă, fu dus la împăratul carele, văzînd iapa, nu se mai ştia de bucurie.

După ce priimi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise:

- Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvîntul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine.

Porunci, şi numai decît i se dete păsărea, cu colivia ei cu tot. Şi priimind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungînd în pădure unde lăsase pe Zîna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său.

Împăratul cel ce priimise iapa porunci să iasă toata oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la cîmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atît de vestită.

Cînd îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară:

- Să trăieşti, împărate, că ai dobîndit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ!

Şi În adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dînsa, de nu-i da picioarele de pămînt, ci parc-ar fi zburat.

Se luară la întrecere. Dara nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsa în urmă.

Cînd fu la o depărtare bună, odată stătu iapa, trînti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, pîna ajunse pe Făt-Frumos.

Cînd fura a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos:

- Iată, de astă dată ţi s-a împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine.

Apoi se despărţiră, ducîndu-se fiecare într-ale sale.

Ajungînd la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l priimească, după cum i se cuvenea.

Mare fu bucuria obştească cînd îl văzură cu soţioara cum nu se mai găsea pe faţa pămîntului, şi cu odoare cu nu s-a mai pomenit.