A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătînd prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi trecînd printr-o cînepişte, văzu trei fete ce munceau la cînepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Cînd ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-l trezi, căci era dus pe gînduri. Se întoarse la fete şi le întrebă:

- Ce aţi zis, fetelor?

- De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare.

- De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie.

- De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică.

După ce îi spuseseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gîndindu-se: mă, ca ce să fie asta? Apoi după ce se mai răzgîndi, zise fetei celei mici:

- Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decît ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvîntul.

Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă.

Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuiri, întinse mîna şi îi zise:

- Ai, să fie bine. Dacă tu vei fi orîndul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş.

Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dînsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcînd o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor.

Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Cînd auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecît să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii.

Feciorul de boier, cînd îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpînii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gînd rău.

Cînd sosi ceasul naşterei, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise:

- Milostiva noastră doamnă, mînca-ţi-aşi ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele cînd are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să facă.

Doamna îi răspunse:

- Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem.

Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gînd nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tuturor bine. Nu se aştepta, deci, ca cineva să aibă măcar o umbră de cugete pîngărite pentru dînsa.

Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecît şi îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi luînd doi căţei de la o căţea ce fătase de curînd, îi arătă doamnei sale, zicîndu-i:

- Iată, stăpînă, ce făcuşi dumneata.

- Cum se poate una ca asta? îi răspunse doamna.

Şi pîngara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi.

Între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătîndu-i ciurul cu căţeii, îi zise:

- Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gînd să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lîngă dînsa, căci altminteri, cine ştie cum era să te îmbrobodească şi să-şi rîză de dumneata.

Se mînie fiul de boier cînd văzu o astfel de batjocură, şi ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică.

Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavînd încotro, tăcu şi răbdă cu nădejdea în Dumnezeu că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa.

Şi mai trecînd cîtăva vreme, iată, măre, că răsări din băligarul unde fuseseră îngropaţi copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, cînd noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari.

Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse, se temu, văzînd frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuşi de dînsa:

- Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lîngă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scînduri la pat, că tot ne lipsesc cîteva scînduri.

- Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mîndreţe de meri? Nu, vezi, tu, că sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri?

- Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine şi sare cu tine pe un taler.

Şi neputîndu-se cotorosi de dînsa, fiul de boier puse de tăie merii şi făcu dintr-înşii scînduri, le puse la pat şi se culcară pe dînsele.

Peste noapte ţiganca auzi cum vorbea scîndurile.

- Dado, zicea una, căci copiii era un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie?

- Greu, răspunse fata, căci este păgîna pe mine. Dară ţie, greu îţi este?

- Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine.

Cum pricepu ţiganca că vorbele scîndurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei pînă dimineaţă.

- Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scîndurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urîte astă noapte.

- Bine, fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scînduri aşa de frumoase?

- Eu nu ştiu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de rîpă.