A fost o data un împărat, care avea trei fete pe care le iubea foarte mult. Mai ales de cînd i-a murit soţia, se ocupa mult de educaţia fetelor şi le îndelpinea orice dorinţă.

Le-a cumpărat fetelor cele mai frumoase rochii, cele mai scumpe bijuterii şi cele mai minunate cărţi. La rîndul lor fetele îl îndrăgeau nespus pe tatăl lor.

Într-o zi împăratul a întrebat-o pe fata cea mare, cît de mult îl iubeşte.

‒ Te iubesc ca mierea.‒ răspunse fata.

Tatăl a fost mulţumit de răspuns şi a întrebat-o şi pe fata cea mijlocie.

‒ Eu te iubesc ca zaharul.‒ răspunse aceasta.

Împăratul era de-a dreptul înduioşat de atîta iubire.

Atunci a întrebat-o pe fata cea mica:

‒ Şi tu fetiţo, cît de mult mă iubeşti?

‒ Eu te iubesc ca sarea în bucate, tată, ‒ răspunse mezina.

Surorile ei au început să rîdă de ea şi împăratul s-a înfuriat.

‒ Ce fel de răspuns este acesta. Să pleci din casa mea!

Fata nu a fost lăsata să dea nici o explicaţie şi a fost alungată. Surorile şi-au bătut Joc de prostia ei şi s-au bucurat că pleacă, fiindcă tot nu prea o aveau la inimă. Mezina s-a îmbrăcat în nişte haine simple şi a plecat mîhnită, cu lacrimi în ochi.

După o cale lunga a ajuns la palatul unui alt împărat şi s-a angajat servitoare. Era atît de harnică şi de pricepută, încît toată lumea a ajuns să o îndrăgească. Ştia să pregătească bucate alese şi făcea curăţenie lună. Împărăteasa a auzit de servitoarea cea isteaţă şi a chemat-o la dînsa. După ce au vorbit ele puţin, au devenit nedespărţite.

Fata nu mai trebuia să muncească la bucătărie, stătea numai cu împărăteasa, brodînd sau pictînd şi tot ceea ce făcea era neasemuit de frumos.

Împăratul a trebuit să plece la război, luîndu-l cu el şi pe fiul său. Prinţul a fost rănit, iar împăratul şi împărăteasa erau foarte necăjiţi. Împărăteasa nu s-a mişcat zi şi noapte de lîngă patul bolnavului, iar fata de împărat stătea şi ea cu dînşii. L-a îngrijit foarte bine pe băiat, simpla atingere a mîinii sale delicate alina orice durere.

Cînd s-a înzdrăvenit, prinţul a mers la împărăteasă şi i-a spus că vrea să se însoare. Împărăteasa s-a bucurat şi l-a întrebat dacă vrea să se însoare cu cine anume. Prinţul i-a spus că vrea să se însoare cu servitoarea care l-a îngrijit cînd era bolnav, că altă fata mai frumoasă şi mai cuminte nu cunoaşte. Împărăteasa la început nu a fost de acord, vrînd pentru fiul sau o mireasă de sînge nobil, dar pînă la urmă prinţul a convins-o. Împreună nu le-a fost greu să-l convingă şi pe împărat şi au şi fixat data nunţii.

Tînăra mireasă i-a rugat pe viitorii socri să-l invite şi pe un anume împărat, dar nu a mărturisit că acesta este tatăl ei. A venit şi ziua mult aşteptată a cununiei. Fata a pregătit separat bucatele pentru tatăl său şi a dat porunca unui slujitor să i le ducă personal şi nu cumva să ajungă din greşeală la vreun alt oaspete.

Împăratul de cum a sosit s-a tot uitat la frumoasa mireasă şi i se strîngea inima gîndindu-se ce mult seamănă cu faţa lui, pe care nu a mai văzut-o de foarte mult timp.

Cînd au apărut pe masă bucatele îmbietoare toţi mîncau cu poftă, numai împăratul, tatăl fetei înghiţea cu greu cîte ceva ce i se păru rău şi fără nici un gust. A întrebat în dreapta şi în stînga, dacă e bună mîncarea şi toţi au răspuns că sînt cele mai delicioase bucate pe care le-au gustat vreodată. A luat şi el de la vecini un pic cu furculiţa şi s-a convins că într-adevăr erau foarte bune.

Pînă la urmă nu a mai putut răbda şi s-a ridicat în picioare, acuzîndu-l pe împăratul gazdă ca îşi bate Joc de dînsul. Acesta a chemat bucătarii, ca să-i pedepsească pe cel care a făcut pozna atunci mireasa a recunoscut că ea a gătit pentru tatăl său doar cu miere şi zahar şi chiar şi în solniţă a turnat zaharul praf, susţinînd că împăratul prefera mierea şi zaharul în locul sării.

Tatăl şi-a recunoscut greşeala şi a îmbrăţişat-o cu drag pe fata pe care a crezut-o pierdută. Iar celălalt împărat s-a bucurat ce nora vrednică şi deşteaptă are, şi mai e şi fiică de împărat pe deasupra.