Tăceţi! Cearta amuţească ­ E-o oră grea şi mare,
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind;
Când prin a vieţii visuri ­ oştiri de nori ­ apare
A morţii umbră slabă cu coasa de argint
Tăceţi! Cum tace-n spaimă a Nordului popor
Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.

Aduceţi-vă aminte de-acele nalte poze
De frunţile-n lumină a vechilor profeţi;
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ
Şi-n fruntea unui popol ­ pierdut în chin ­ e Mose,
Şi sufletul lui mare, adânc şi îndrăzneţ,
Prevede că în sânul pierdutului popor
E viitorul lumei ş-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,
Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături.
Ca-nmormântată-n secoli, cenuşa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalţii, vechii muri
De Iericho ­ şi-n gându-i şi-n biblia lui scrisă
Viaţa-ntreagă mare unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,
Un glas de deşteptare adânc a răsunat,
O stea a rupt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arpă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat:
Ca glasul Providenţei din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor.
El trece peste timpuri pe valuri cum furtuna,
Valuri cari în ceartă se scutură şi mor.
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Dacă în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poartă,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân-ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.