Ce stă vântul să tot bată
Prin frunza de tei uscată,
Şi frângându-i ramurile
Să lovească geamurile?
Iară tu de ce suspini
Când priveşti peste grădini?
Nu mai sta de tot ofta
Şi în gând nu mă mustra:
Că atunci te voi uita
Când nu s-or mai arăta
Lângă mare râurile,
Lângă drum pustiurile,
Luna şi cu soarele
Şi-n codru izvoarele.
Vei avea de suspinat,
Când vei şti că te-am uitat,
Când vei sta ca să mă-ngropi
Pe cărarea dintre plopi,
Ş-atunci vântul o să bată
Prin frunza de tei uscată,
Scuturând-o, risipind-o,
De ţi s-o urî privind-o.