Păsările stând la umbră sfătuiau cu întristare
Asupra ticăloşiei care are a lor stare
Şi dintru toată făptura după a lor socoteală
Cel mai cumplit era omul, fără nici o îndoială
Pe lume nici că se află mai groaznic dobitoc.
Rândunica s-a făcut foc:
— De unde această ţensură de nemulţumire plină?
Eu omului (le răspunde) nu îi găsesc nici o vină.
Această negrită pâră şi acele viclenii toate
Îs tot minciuni gogonate.
Mi se pare că-l cunosc şi că-l ştiu cu mult mai bine
Decât oricine.
La fereastră îmi fac cuibul, nime nu-mi zice nimica,
Şi încă când mă vede îmi zice: — Ia vezi, biata rândunică!
De nime altul n-am frică
Decât de motanul casei, pe care când îl zăresc
Tremur şi frigure a patra pe loc mă şi năpădesc.
— Of, cât eşti de bucuroasă, potârnichea i-a răspuns.
Dar dacă i-ar veni gust să mănânce la ospăţ
Rândunele ostropăţ,
Ţi s-ar muia limbuşoara,
Sau dacă vreodată vara,
După ce vii din voiaj e te-ai duce în ţarina sa
Şi ai mânca
Din grâu ce-a sămănat numai vreo trei firicele
Ş-ai vedea cum plouă atunci haliciuri prin rândunele,
Te-aşi vedea mai retirată şi mai cu melanholie
Şi n-ai vesti primăvara cu atâta veselie.
Zi mai bine că interesul face numai pe oricine
Ca să judece pe oameni sau de rău sau cătră bine.