Publicată în Almanah literar pe anul 1839, Bucureşti, 1839

O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simţire
Ce-n singurătate numai îşi are locaşul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
Şi resfirând pe-a lor cale nişte nemernice flori,
Să le-mprăştie necazul ş-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puţine are şi dulcea melancolie;
Ş-un om simţitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniştitele uimiri.
Îl priveşti cătând să afle în al artelor locaşe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufaşe,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini ţărmuri de iubita-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa ţară, pentru drept şi libertate.
Câte ori a zilei rază îl găseşte încă treaz,
Adâncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrăţoşeri,
Uitând viaţa ş-ale lumii minciunoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l preţuieşte,
Pentru cel care îl simte, şi din inimă iubeşte!
Fericit cine-l cunoaşte! fericit cine-l simţi!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmaltă câmpul răvărsând a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
Şi la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniştite;
Acolo în încântare sub frunzişul nepătruns,
Inima îşi dezvăleşte simtimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ţi a lor frunte despletită
Îţi întovărăşesc paşii pe-o carare mult iubită;
Când zefirul care-n şesuri de abia răsuflă lin,
Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
Şi-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-şi aminteşte trecutele suferiri.
Vezi părâul acest trândav, scăldând pajiştea cea verde,
Cum prin flori trufaş se primblă, şi subt arce verzi se pierde?
Valul său pare că poartă lacrimi limpezi şi oftări,
Îndemnând cu-a sa murmură la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate
Îşi împlânt-într-a lui ape cosiţele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbure jălind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
Şi ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângăiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulţămire lângă dânşii a ofta.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare?
A dumbrăvii cântăreaţă, gingaşa privighetoare,
Prin accente iscusite rădiul tot a încântat;
Ascultând-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deşteptat.
Cât iubesc să-mi opresc paşii subt umbra de desfătare
Unde cade în suspine a ei jalnică cântare!
Gânditor şi dat cu totul s-aud dulcele ei glas,
Sub copaciul acest mândru în uimire am rămas,
Nu bag seamă că deasupră-mi vijelie se stârneşte,
Sau că soarele apune, ori că tunetul vuieşte,
Şi c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stâns;
Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plâns,
Dar tăcu — nu mai răsună tânguioasa-i melodie,
Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie.
Steaua zilei osteneşte tânjitoarele-mi vederi;
Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri
Când pe nori d-azur şi aur căutând se oboseşte
Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simţeşte:
Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins,
Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins,
Dulcea paserei cântare ce treptat se micşurează,
Trandafirul ce s-ascunde, râul care murmurează,
Şesul, câmpii ce de umbră peste tot s-au învălit,
Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit,
Luna galeşă ce-ncepe să se nalţe cu trufie,
Arătându-şi printre neguri a sa frunte argintie,
Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor,
A nemernicei bufniţe cântecul îngrozitor,
Aduc multă alinare la a inimii durere,
Şi sub vălul său natura are-o mai vie plăcere.
Toamna veştedă şi tristă are iarăşi frumuseţi
Ca şi omul ce ajunse ale vrâstei cărunteţi.
Când din văi cu turbăciune achilonul se rădică,
Şi când frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică,
Muritorul melancolic văzând natura murind,
La al său iubit prieten departe de el gândind,
Află-o crudă mulţămire în a firei dezbracare,
Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare;
Însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin
E un leac l-a lui durere, un părtaş l-al său suspin.
Acel şes, acea dumbravă şi colnicele cernite
Îl privesc, şi de-a lui jale parcă-s şi ele mâhnite.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cât iubesc printre ruine să mă primblu-adeseori,
Monumente părăsite a căror locuitori
Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate,
Trei lucruri iubind în viaţă, onor, glorie, dreptate.
Dar pierir-acum eroii, şi ai lor urmaşi mişei,
Interesul au povaţă şi-nvrăjbirea între ei! —
Nu mai sunt! — A lor cenuşă ce-n văzduh fu aruncată
De fii corci şi fără cuget cu dispreţ este călcată!
Ah! curând sosi-va vremea ticăloşii a simţi
În ce râpă egoismul are a-i prăpăstui!...
Cugetând la vechi eroii, şi privind a lor morminte
De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte
Cât de mari au fost odată, câte neamuri au învins,
Şi simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plâns.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăinţă,
Unde nevinovăţia îşi aleasă locuinţă.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deşteptat,
Spre locaşul mântuirii paşii mei a îndreptat.
În aceste ziduri sfinte unde Domnul se măreşte,
Păcătosul alinare conştiinţei lui găseşte;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
Îşi petrec restul vieţii lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preţ are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim...
Unde sunt? Unde mă aflu? — Lângă-un jalnic ţinterim!
Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuţită!
Câte gânduri mângăioase pentr-o inimă rănită!
Îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu,
Care să învecinicească pomenirea vrunui reu;
Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zăreşte,
Pe-a saracilor morminte numai iarbă verde creşte.

Te salut, locaş cucernic sărmanului muncitor,
Care-a fost toată viaţa statului folositor!
Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire,
De abia aice află o adâncă liniştire;
Cu respect şi duioşie mă închin astui mormânt...
Patriot a fost acesta, de folos l-al său pământ.
Nu un trântor ce în viaţă numai rău ştiu a face
Şi din a ţării lui sânge să se-ngraşe-n bună pace.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aurora se iveşte vestitoarea dimineţii.
Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieţii!

          1838, septemv.