Ştii, dragă, pentru ce când te văd, mă mâhnesc?
Ştii pentru ce ades când mai mult te privesc,
Mă vezi posomorât, şi ne-ncetat oftez,
Când tu mă-mbrăţoşezi, eu tac şi mă-ntristez?
Când tu credinţă-mi juri, şi-mi dai încredinţări
De cel mai dulce-amor, răspund prin suspinări?
Ştii pentru ce? — Ba nu. — Ah! trebui să ţi-o spun.
Destul e de când chin în sufletu-mi adun!
În inimă-mi s-a-nfipt un ghimpe veninos,
Şi pătimesc, şi văd, şi simt că sunt gelos!
Când îmi închipuiesc că numai Dumnezeu
Fu-n stare a crea un suflet ca al tău,
Când ştiu că n-a mai fost nici poate a mai fi
Ca tine pe pământ să poată a iubi,
Mă tem de orice om se-ntâmplă de-ntâlnesc
Să nu-ţi zică cumva cuvântul: te iubesc!
Cunosc că mă iubeşti, o văd neîncetat,
Dar oare n-ai avut vrun alt amorezat?
Noaptea când toate dorm, vrodată n-ai gândit
La altul careva ce iarăşi te-a iubit?
Când luna strălucind săltează pintre nori,
Ş-un grier răguşat cântă ascuns prin flori,
Nu-ţi laşi capul ades plecat pe mâna ta,
Ş-aminte nu-ţi aduci atunci de cineva?
Vrun ideal prin somn, spune-mi, nu ai visat,
Şi după acel vis cumva n-ai suspinat?
Tu-mi zici că mă iubeşti c-un dulce blând surâs,
Dar oare-acest cuvânt la altul nu l-ai zis?
Ştiu că nu pot trăi fără al tău amor,
Dar sunt gelos, gelos! şi simt că o să mor!

     1839, mai.