Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atât de frumoasă, deşi palidă, la grădină; faţa ei era atât de slabă... atât de schimbată. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă; o moarte să vestea în ochii ei scânteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mâinile lui Canova.

Am alergat înainte-i, am luat-o de mână — mâna ei ardea — şi am pus-o lângă mine.

— Ah, doamna mea! îmi zise, şi glasul ei era înecat de suspine, iartă cutezarea mea; oh! sunt foarte nenorocită!

Lacrimile îi împlură ochii.

— Linişteşte-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înţăleg! în adevăr, eşti foarte nenorocită!

— Aşa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriat, sculându-se; aşa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te!

— De d.Ipolit vorbeşti, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atâta de crud. Şi în sfârşit, fiind aceasta, pentru ce să te mâhneşti? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despreţuieşte şi se uită...

— Să-l uit! eu să uit pe Ipolit? Pesemne d-ta nu ştii, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfârşit? Pesemne d-ta n-ai iubit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă eşti nesimţitoare! Vai mie! eu am cunoscut amorul; încă o dată am iubit şi acel întăi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreşit... El era bucuria mea, sufletul meu, şi să mă lase? Căci în adevăr voieşte a mă lăsa... Oh! îl voi omorî şi pe el şi pe soţia lui!...

Înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona când hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat.

— Te spariu, doamna mea, îmi zise după puţină tăcere, — iartămă! Când ai şti cât foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge!... Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osândă! Zi, fă, mijloceşte să nu mă lase!

— Şi ce pot sfaturile mele, când lacrimile d-tale nu folosesc? am zis.

— Ah! când gândesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi se jură pe sănătatea lui, pe viaţa lui, pe ochii lui, că mă iubeşte şi că va fi al meu!... Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăsnitele ceriului s-au stins?... Pentru că şi s-a jurat, doamnă, în mii de rânduri. Eu însă mă temeam de amorul lui! De câte ori îmi spunea că mă iubeşte, vorba asta mă împlea de fiori. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta, care-l vedeam jurându-se pe ochii lui dinaintea icoanei şi luând martură dumnezeirea cu atâta uşurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sunt minciunoase. Şi însă, fiinţă ticăloasă ce sunt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele ce erau să mă vândă!...Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! Aş fi murit norocită şi n-aş fi silită acum a-l blăstema şi a plânge!

Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tânăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stânjinit cât de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. Cât pentru mine, neştiind cum s-o mângăi, am început şi eu a plânge.

Ea urmă:

— Hotărâsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului cărui va să-şi încredinţeze soarta. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tânără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh! i-aş fi spălat picioarele cu lacrimi şi ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta când voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. Neştiind ce să mai fac, am hotărât să viu la d-ta. Ştiu că el te stimă, ştiu că ţi-e prieten; d-tale ţi-e milă de mine, d-ta eşti bună, plângi... Fie-ţi milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mântuieşte-mă!...

Şi biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta mâinile fără să poată articula un singur cuvânt de greutatea suspinelor. Eu plângeam ca şi ea şi cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu.

M-am pus la scriitoriul meu şi am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mână.

— Du acest răvaş la d.Ipolit P., i-am zis; să-l găseşti numaidecât.

— D. Ipolit e la doamna colonelă D., îmi răspunse. O slugă de acolo a adus acest bilet.

— Adă, am zis; dar Olga îl luase mai înainte. O văzui tremurând când cetea. Deodată, ţipând straşnic, scăpă biletul şi ieşi răpede.

În bilet scria:

"Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri diseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D."

Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică când am intrat. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi presimţirea. Din împotrivă, câtă senineţă pe faţa tinerei lui soţii, câtă bucurie, câte nădejdi de fericire!

Ceremonia se sfârşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi, gătinduse a-i întovărăşi acasă. În momentul acela, văzui pe poliţmaistru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul S., care şedea lângă mine.

— Ce este? l-am întrebat.

— Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Şi ieşi îndată cu doctorul.

Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte.

"Nu uitaţi că între sărutul însoţirei voastre se va pune fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră."

O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învârteşte cu mine şi nişte luciri scânteioase îmblau împregiurul meu. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană ca să nu cad. Nu ştiu cât ţinu astă fantasmagorie, căci, când m-am deşteptat, eram singură în biserică. Tremurând şi cuprinsă de spaimă, am ieşit.

Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistrul şi cu doctorul S. mă căutaseră şi că ei veneau de la Olga pe care, când ajunsăseră, au fost găsit-o moartă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Abia trecuseră patru luni de la însurarea lui Ipolit şi de la moartea Olgăi şi el se bolnăvi de ochi. Curând i-au lipsit viderile şi blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simţirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea păcatului său i-au atacat sănătatea şi, în vârsta de treizeci şi cinci ani, aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire.

Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte!"

Doamna B. oftă; eu nu mai râdeam.

III - TRISTEŢĂ

Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau câte o supărare. Una un proţes, alta niscaiva veşti politice mâhnicioase. În sfârşit, una mai mică îmi spunea că mă aşteaptă, că mă iubeşte, că mă doreşte. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc.

Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ţi-am şi spus-o, am minţit, am vrut poate să te înşăl ca un ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aş fi iubit, n-aş şădea ferecat în lanţele doamnei B., femeia astă neînţeleasă, care-mi spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste şi întrebându-mă când mă întorc la Iaşi. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plânşi, cu faţa mâhnită, care să mă teamă, să mă iubească şi să moară cum a murit Olga.

Şi însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tânăr, tot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete...

În adevăr, numai un amor poate avea cineva şi acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tânăr întâlneşte o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă şi curată ia o opinie încântătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet faţarnic şi trădător, atunci pierde toată iluzia şi, în locul fericirei, capătă pizmă şi împietrire.