Scrisoarea I

(Primblare) Mai 1837

După ce trece Podul Iloaei — mişeniţă de judani stremţoşi şi puturoşi — călătorul respiră mai uşor mergând prin bogate fânaţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cântare a crestoasei ciocârlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din când în când cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Târgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume şi lucrul! câte lucruri şi câţi oameni îşi ascund nimiccia sub pompoase numiri!

Acest târg a fost odată rezidinţă domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decât numai o biserică făcută de Ştefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Târgul-Frumos de ce merge, se face urât.

Nu departe de aici, sunt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sunt însă neîngrijite. Pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemânările trebuitoare, dar e nevoit să-şi facă şi casă de locuit; pentru aceasta, mulţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor, şi sunt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. În campania trecută mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice.

Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lângă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri — sprijeni a patriei şi a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit. Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveţiei — acel palat gotic, împregiurat de modeste case ţărăneşti? Acolo sunt Miclăuşenii. O cucerie sfântă te cuprinde privind cea bisericuţă cungiurată de morminte îmbrăcate de răcoroasa pajişte. Crucele aste de lemn umbrite de salcii pletoase vorbesc mai mult inimii decât măreţele mausolee de bronz şi marmoră ce arată lumei deşertăciunea oamenilor. Toate vestesc aici liniştea sufletului şi dulceaţa vieţii câmpeşti.

Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puţin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mâna zânelor. Acolo este Şcheea.

Pe şesul acesta s-au înfrânt ambiţioasele planuri a ungurenitului român Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiţia, dupre talentele şi virtuţile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rândul lui Tit, ce numea pierdută ziua în care nu i se înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă de ce privirea se osteneşte a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate lucrurile bătrâne. Aici pe vale curge Siretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trândava Moldovă. Întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfârşit lângă Roman, vine de saruncă în braţele Siretului, amorezului ei.

Drumul mare este prin mijlocul a câteva sate de unguri, aduşi şi locuiţi aice de domnii români în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sunt şi în Besarabia, unde multe sate sunt locuite şi pănă astăzi cu ruşi (malorosiani).

În vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborâm din trăsură, şi n-ar fi nici o greşală dacă am merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, suntem în risc să ne prăvălim, şi să ne rupem gâtul.

Politia Romanului întemeiată de romani şi numită Praetoria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală şi capitală de ţinut. Biserica episcopiei nu se deosebeşte prin altă decât prin o clopotniţă de mulţi ani începută şi tot nesfârşită. Nimic mai frumos decât situaţia acestui târg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Siret şi Moldova, şi nimic mai urât şi mai trist decât casele lui. Un lanţ de dughene le lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spânzurate streşine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frânghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţă a Romanului. Odată însă acest târg a fost mai locuit, cum se cunoaşte din multe case ce sunt acum pustii.

Aproape de Roman, pe moşia Gâdinţii, se mai văd încă urme din risipurile cetăţii Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova.

Vornicul Ureche zise că numele ţării vine de la ea şi de la căpauca lui Dragoş; greşăşte însă bunul bătrân în astă închipuire ce şi-a făcut-o singur. Ţara fu numită pentru frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, şi râul şi-a luat nume de la ţară.

Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşele clavirului.

Negura de neplăcere ce îţi dă înăuntrul Romanului se împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel şi mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu aşezările mândre, munţii azurii ce se privesc în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urâtul târgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stânga sunt Budeştii. Toate sunt frumoase în ţinuturile Romanul şi Neamţul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebeşte numai gustul proprietarului.

Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lângă Bălăneşti. În iazul acesta, precum odinioară în fântâna Ipocreni, ades se scaldă Muzele

*

Mergând înainte nu te poţi opri de a privi cu răpire astă încântătoare vale ce se desfăşură dinainte-ţi ca un covor. Vezi cel pârâu care o despică în lung şi seamănă de departe cu o cordea albă? Se numeşte Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domneşte Pionul, spărgând norii cu pleşuvul său creştet.

Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strâmtează. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele stâncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te pleacă; acesta e târgul Petrii! Râuleţul care l-am trecut de vro trei ori, călcându-l în picioare cu dispreţ, profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te, căci e Huejdul! Când Carpaţii se mânie pe petreni şi le trimit nori ca să-şi verse ploaie piste târgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, râuleţul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, şi furios sparge, trage, îneacă şi după ce îşi răzbună de cei ce nu-l bagau în seamă, merge spumegând de se pierde în alte ape, agerul pârâu!

Biserica astă roşie este iar de Ştefan înălţată în cinstea Mergătorului înainte. Îndată ce câştiga o izbândă asupra neprietinilor, el nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor; pentru aceasta în rar târg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi ai săi cu sunet a pierit, lucrările eroului român după trei veacuri şi jumătate stau încă întregi în Moldavia ca şi numele lui în inimi române.

Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti; singură urmă ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ipsilanti şi a ce Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulist A. Donici.

lorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti intrând în Carpaţi veni cu puţini bravi la Peatră şi făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege şi patrie sub zidurile Secului.

Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai nalt se numeşte Petricica, celalalt Cozla. Amândoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldându-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna română culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei.

Muntele e lasat pentru poet, şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cânta amorul şi gloria, nu în zgomotul oraşelor unde câte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade nişte sonuri tânjitoare şi regulate ca muzica din califul de Bagdat.

Osian cânta între zăpezile Nordului, sub un cer brumos şi posomorât.

Vale e me ama.

Scrisoarea II

(Reţetă) April 1838

Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie este curiozitatea care un iaşan deşteaptă, când, din nenorocire, vro nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încungiură pre postilion.

— Cu cine ai venit?

— C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e ţăran este boier.)

— Cum îl cheamă?

— Nu ştiu.

— De unde vine?

— De la posta din urmă. Şi râzând că l-a pâcâlit, postilionul lasă pre curios să caute pre alţii, ca să-i deie mai lămurit răspuns.

În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă şi doarme fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Dar târgul fierbe pănă seara, când toţi provinţialii se adună şi se aşează la preferanţ. Nu e vorbă decât de noul venit; şoşotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc.

— Oare însurat e? — Tânăr e? — Bătrân e? — Ce caută? ce vrea? la ce a venit? — Ştie franţozeşte? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să şeadă aici? — Ştie contradanţul cel nou?— şi.... şi... Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz.

Măi dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală de ţinut, ce asupreşte pre bieţii iaşeni.

— Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuinţă, sunt acum vro trei luni, să mă duc pănă la târgul...

Cum am ajuns, a doua zi am dat un prânz mare, la care am invitat pre toţi magnaţii târgului, mari, mijlocii şi mici; barbaţi, femei, babe, fete ş.a.