24 January 2016, 11:30 Moldovan reality 32481

Mișcarea antiunionistă din Moldova. Pagini de istorie adevărată

Astăzi se împlinesc 157 ani de la alegerea domnului Moldovei Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor în Valahia. Ca urmare a acestui fapt s-au unit Moldova și Valahia și s-au format Principatele Unite. Unirea Principatelor Moldova și Valahia la 1859 nu a fost un eveniment unanim acceptat și aclamat de societate. Unirea a fost atunci un act preponderent politic, foarte puțin popular la Iași. Mișcarea antiunionistă din Moldova s-a manifestat în special în 1859, an în care ideea Unirii celor două Principate prinsese deja un anume contur politic. Antiunioniștii se opuneau ideii de unire motivînd prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Numele grele ale vremii, precum Gh. Asachi sau Nicolae Suțu, erau antiunioniști virulenți.

Mișcarea antiunionistă din Moldova s-a dezvoltat începînd din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Antiunioniștii s-au manifestat atît prin intermediul broșurilor, cît și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Astfel, antiunioniștii avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintîi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, antiunioniștii moldoveni au știut să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două Principate, evocînd, spre exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, antiunioniștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să cîștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Valahia. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului unirii, au marcat, pentru moment, înfrîngerea antiunionismului moldovenesc.

Memorialistul Nicolae Suțu relatează că antiunioniștii se temeau că Bucureștiul va deveni noua capitală, iar Moldova va fi marginalizată. Antiunioniștii erau convinși că „Iașii și toată Moldova de Sus nu vor fi decît puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi”. Antiunioniștii se așteptau ca muntenii să domine în timp conducerea politică a Principatelor Unite, iar „moldovenii vor fi siliți să îndure legea muntenilor și să fie absorbiți mai curînd ca un popor cucerit decît ca unul unit cu Valahia”.

Evenimentele din ianuarie 1859 au dus la înfrîngerea antiunioniștilor și la unirea celor două Principate. Temerile antiunioniștilor s-au confirmat însă, noul aranjament statal impunînd o viziune radicală centralistă. În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat să aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rîndurile unioniștilor moldoveni, în 1862 au fost emise decretele de centralizare a principalelor instituții la București. După 1862, noul prilej de luptă politică pentru antiunioniști a fost chestiunea „compensației morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii. Ideea amplasării Curții de Casație la Iași, ca gest reparatoriu, a fost respinsă într-un final de Legislativ, generînd în „dulcele tîrg” masive proteste de stradă.

După definitivarea Unirii, în 1862, statul România a fost organizat după principiile unei centralizări excesive de inspirație franceză. Atît din punct de vedere instituțional, cît și economic, Moldova a cunoscut o perioadă de puternic declin, sensibilă mai ales în vechea ei capitală, orașul Iași. Lipsa unor căi de comunicație eficiente (căi ferate, o rețea puternică de șosele) dusese la izolarea Moldovei. Viața socială și culturală ieșeană intrase în declin. Redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale și instituțiilor sale. O parte din boierii moldoveni cu funcții în fostul guvern și fosta Adunare Legiuitoare moldovenești au părăsit Iașiul și s-au mutat la București, unde au fost primiți cu ironie de către munteni. Alți boieri au preferat să rămînă în Iași și și-au pierdut funcțiile. Prețul proprietăților imobiliare din Iași a cunoscut o scădere bruscă. În acest context, antiunioniștii au început din nou să se manifeste.

Mai întîi a predominat lupta petiționară. Din acest punct de vedere însă, este greu de făcut o distincție clară între antiunioniști, unioniști și chiar simplii cetățeni fără culoare politică nemulțumiți de noua situație a Moldovei. Centrul din care revendicările au plecat spre București a fost orașul Iași. Cererile moldovenești vizau, în general, nevoia de îmbunătățiri care să atenueze impactul catastrofal al centralizării: stabilirea Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași, stimularea comerțului, dezvoltarea navigației pe Prut. Aceste solicitări au rămas însă fără nici un rezultat.

Detronarea domnitorului A. I. Cuza a dat un suflu nou mișcării antiunioniste, frustrarea atingînd apogeul în ziua de 3/15 aprilie 1866.  Atunci a izbucnit o importantă manifestație separatistă despre care astăzi se știu puține. În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigînd „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiască Moldova”.

Mișcarea antiunionistă din Iași din 3 aprilie 1866 a fost un complot antiunionist al unor mari moșieri moldoveni care nu vedeau cu ochi buni propunerile de aducere a unui domn străin care le-ar fi compromis definitiv șansele de a mai ajunge vreodată la domnia țării. 

Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitul Calinic Miclescu. Mișcarea antiunionistă de la Iași a avut ca scop aducerea la domnie la începutul lui aprilie a boierului Nicolae Rosetti-Roznovanu. Moldova urma să fie separată de Valahia.

În dimineața zilei de 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei și a Palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulțime de ieșeni, "înarmați cu ciomege și arme, ridicați din mahalale de Toderiță Lățescu, boier de neam vechi, dar de reputație îndoielnică și de o forță fizică de temut”.

La Palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvîntat mulțimea și a semnat declarația antiunionistă. Apoi, în sunetele clopotelor Mitropoliei, Mitropolitul Calinic, cu crucea în mînă, s-a pus în fruntea răsculaților, îndemnîndu-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu, venit cu o zi înainte în capitala moldavă pentru a zădărnici complotul antiunionist.

Armata a fost chemată să intervină, un regiment muntean fiind adus special aici. Mulțimea "antiunioniștilor” a fost respinsă pe Ulița Mare, spre Mitropolie și Palatul Roznovanu. Din Palat s-au tras cîteva focuri de armă, iar trupa care venise sa restabilească „ordinea” a fost atacată cu pietre. După ce s-au tras cîteva focuri de avertisment și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea care l-a întîmpinat cu pietre și gloanțe, trupa a tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții, înregistrîndu-se 16 morți și peste 30 de răniți în rîndul soldaților și peste 100 de morți și răniți dintre răzvrătiți. Baricada din fața reședinței Roznovanu a fost dărîmată, soldații l-au arestat pe Nicolae Roznovanu și ...„au tras de picioare de sub canapele” pe alți conspiratori aflați în situație disperată.

Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creangă care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivnița unei case din apropiere, salvîndu-i astfel viața. Mitropolitul s-a întîlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i-a fost sigilat. Au fost operate numeroase arestări în rîndul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare. Probabil, ar fi căzut și el în definitivă dizgrație, asemenea unchiului său Sofronie, cu ani în urmă, dacă Prințul Carol, care tocmai intrase în țară, nu semna la Găești un decret de amnistiere, ce a salvat viața Miropolitului Calinic și a iertat pe opozanții moldoveni, absolviți de “crime și delicte politice”.

După revolta din 3/15 aprilie antiunionismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic. Singurul său purtător de cuvînt a rămas Teodor Boldur-Lățescu, animator al ziarului satiric „Boldul”. Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au rămas apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generale de serbarea Unirii Principatelor îl constituie inaugurarea la Iași, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza.

În ziua inaugurării statuii, autoritățile au luat măsuri extraordinare de securitate, temîndu-se de eventuale manifestații antiregale sau anticentraliste. De altfel, Carol I nu avea amintiri prea plăcute din precedentele vizite la Iași, cînd fusese la un moment dat "atacat" cu mere stricate. Detaliile organizării au mers pînă într-acolo încit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis inițial să apară pe lista oratorilor, fiind susceptibil că va folosi tribuna pentru a formula acuzații la adresa guvernului.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grijă să menajeze susceptibilitățile moldovenilor, creînd compensații simbolice pentru "sacrificiul" lor. Astfel, el numea Iașul, încă din primele discursuri, "a doua capitală" (titlu revendicat de ieșeni), "a doua reședință" sau, preluînd o idee lansată pentru prima dată de Titu Maiorescu, "capitala culturală a țării".

Anii au trecut însa, tensiunile s-au mai potolit cu timpul, iar din negocierile inițiale dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decît, și asta doar ca o cutumă, faptul că după moartea Patriarhului cel care il va succeda să fie Mitropolitul Moldovei. Și, poate, mîndria locală că Iașul, la anii unirii oraș cu o efervescentă activitate culturală, și ca populație oras puțin mai mare decît Bucureștiul (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori) a avut prima universitate din țară.