05 September 2018, 12:00 Celebrities 12849

Alexei Cernîșov – un veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei

„De ce să nu trăim în pace?..."
(Virgil, poet roman)

Pace și liniște – e ceea la ce visa fiecare soldat, fiecare mamă, fiecare femeie și chiar fiecare copil, în timpul războiului. Erau timpuri groaznice, cînd la viitor aproape că nimeni nu se gîndea – toată lumea trăia cu prezentul, pentru că nu se știa ce va fi în clipa următoare...

Despre Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941-1945 s-a scris și s-a vorbit mult și nici pînă azi el nu poate fi uitat. Se discută mult despre numărul oamenilor decedați în acea vărsare de sînge – atît din partea URSS-ului, dar și a Germaniei naziste. Iosif Stalin, în 1946, acordînd un interviu ziarului „Pravda", a numit cifra de 7 milioane – pierderile Uniunii Sovietice. În anul 1990 a fost numită altă cifră, mai mare - aproape 27 milioane. În realitatea de astăzi, această cifră suna înfricoșător, nu-i așa? Dar și fără asta este evident că acest război, în întregime, a spulberat mult mai multe vieți, iar acest lucru nu se uită. Și cu atît mai mult le este dificil să șteargă aceste amintiri celor care au trecut prin ea și au supraviețuit. Din păcate, veterani ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei sînt tot mai puțini și mai puțini. Anii se duc, iar cu ei pleacă și Eroii, cărora le sîntem extrem de recunoscători pentru cerul senin și posibilitatea de a respira, de a trăi.

„Ce fel de război? Te gîndești ce spui?!.."

Anume aceasta a fost reacția mamei viitorului veteran al războiului, căpitanului în rezervă Alexei Stepanovici Cernîșov. În vara anului 1941, el tocmai absolvise 8 clase și, ținînd în mînă certificatul de studii, mergea spre casă și se gîndea ce să facă în continuare – să se înscrie în clasa a 9-a și să rămînă la întreținerea mamei, să intre la școala de meserii (FZO) și să devină miner sau totuși să plece din regiunea Tambov la fratele său mai mare, la Chișinău, unde putea intra la colegiul de zootehnie. Însă toate aceste gînduri au fost brusc întrerupte de vocea crainicului, care a răsunat la radio:

„Atenție ... atenție ... atenție! Acum va vi transmis un important anunț al Guvernului ... Astăzi, 22 iunie, la ora 04:00, ... Germania, fără a declara război, a atacat Uniunea Sovietică ... "

Se pare că atunci cînd se anunță despre izbucnirea războiului, despre atacul inamicului, imediat cerul se întunecă, peste tot se aud sirene și sunete de explozii... Dar nu, după ce a răsunat această teribilă veste, cerul a rămas senin, soarele lumina blînd, iar în parcul local dansau cupluri romantice pe ritmurile muzicii de fanfară. Ei nici măcar nu bănuiau ce îi așteaptă în viitorul apropiat ...

Alexei Cernîșov, pe care toți din copilărie îl numeau Lionea, a fugit imediat să-i spună știrea alarmantă mamei sale, Alexandra Kuzminicina. Ea mușuroia cartofi în grădina de lîngă casă ...

„Adolescenții s-au ales cu jucării noi – explozive, fitiluri Bickford, detonatoare și cartușe"

Nu multă vreme în satul Verderevșcina din regiunea Tambov, unde s-a născut și a trăit Alexei Cernîșov, a rămas totul ca înainte. La scurt timp, războiul a ajuns și în acest ținut, pe străzi au apărut militari, pe deasupra localității au început să zboare avioane germane, aruncînd bombe. Oamenii se ascundeau de ele în beciuri și stăteau acolo, tremurînd de frică, pînă la încetarea bombardamentului.

Copiii, care nu erau conștienți de gravitatea situației, își făceau noi jucării și distracții. Ei descopereau explozive, fitiluri Bickford, detonatoare, cartușe. Cu toate aceste "bunuri", adolescenții se jucau în jocuri periculoase. Din păcate, nu se trecea fără incidente tragice.

Două dintre ele au avut loc unul după altul. Mai întîi, unui copil care se juca cu un cartuș i s-a inversat palma mîinii, iar apoi încă doi adolescenți au suferit în timp ce se jucau cu dinamită: unul dintre ei s-a rănit la ochi, iar altul, în urma exploziei, a rămas fără mână. Cum era timpul, așa erau și jocurile.

„Dimineața devreme, mi-am luat rămas bun de la mama și am plecat de acasă"

La scurt timp după aceea, sora mai mare a lui Alexei, Liubovi Stepanovna Cernîșova, a plecat ca voluntar pe frontul de muncă – la săpat tranșee și șanțuri antitanc.

Nemții care au venit în sat alegeau băieți tineri și sănătoși pentru a-i trimite ulterior la lucru în Germania. Alexei Stepanovici nu și-a dorit o astfel de soartă, așa că a decis să plece la Est. Mamă-sa l-a sprijinit, i-a cusut o geantă, în care a pus haine și produse alimentare necesare. Dis-de-dimineață, împreună cu alți șapte adolescenți, Alexei Cernîșov a pornit la drum.

În curînd, băieții au văzut mișcîndu-se o coloană a Armatei Roșii și i s-au alăturat, întrucît nu cunoșteau drumul, în plus, în compania soldaților ei se simțeau mai în
siguranță. Dar calea nu a fost de lungă durată – ulterior, detașamentul și băieții care li s-au alăturat au fost capturați de naziști. Erau militari români, care imediat i-au forțat pe prizonieri să-și întoarcă buzunarele și ranițele și să scuture tot ce era în ele. Au luat toate lucrurile care prezentau o valoare cît de mică – ceasuri, aparate de ras, pipe de fumat etc. De la Alexei Stepanovici au luat un cuțit pliant. Toate lucrurile luate au fost adunate într-un car și duse.

Prizonierii au fost conduși prin sate părăsite, pustii, unde se lăsase o liniște mortală. Oamenii erau epuizați, dar se temeau să rămînă în urmă, deși unii cădeau la pămînt de sete, foame și oboseală. Naziștii îi împușcau fără milă pe cei care încercau să părăsească coloana pentru a bea apă din fîntînile de pe marginea drumului.

Alexei Cernîșov cu prietenul său, căruia i se spunea Sioma, au auzit că pe ei toți îi duc la gară pentru a fi trimiși la muncă în Germania. Tinerii erau alarmați și au decis să riște. Din moment ce escorta era doar în fruntea și în spatele coloanei, Alexei și Sioma au hotărît să fugă din captivitate. Cînd la o intersecție coloana a cotit pe o altă stradă, băieții s-au furișat în curtea unei case prin poarta deschisă și s-au ascuns în șopron. Ei au trăit unele dintre cele mai cumplite momente din viața lor – plini de fiori de groază, îi chinuia un singur gînd – va fi sau nu observată evadarea lor?

Dar, slavă Domnului, fuga a trecut neobservată, iar tinerii au decis să se întoarcă acasă, pentru că se săturaseră să rătăcească pe drumuri și deja înțelegeau pericolul celor întîmplate.

„Am primit citația și eu ...." Primul botez de luptă

În iulie 1943, Alexei Cernîșov trebuia să împlinească 18 ani, ceea ce înseamnă că urma să fie recrutat în armată. Primind citația de la biroul de recrutare, el a mers la locul de întîlnire desemnat. A fost repartizat într-un regiment de rezervă.

Pregătirea militară, instruirea nu erau ușoare – mîncarea era proastă – de obicei recruții erau hrăniți cu "apă chioară, în care se fugăreau una după alta cîteva boabe", iar la felul doi li se dădea terci de arpacaș. Din cauza malnutriției, au existat cazuri de îmbolnăvire de orbul găinii – imposibilitatea de a vedea ceva la căderea nopții. A avut de trecut prin asta și Alexei Stepanovici. Într-o seară, ieșind din cort pentru aliniere, el și-a dat seama că nu vede nimic – i se năzărea doar o fîșie îngustă pe cer. Dar nu putea să continue așa – în scurt timp pacienții au fost trimiși la unitatea medicală. Acolo, de trei ori pe zi, li se dădea cîte o lingura de untură de pește și o bucată de ficat. După aproximativ doua săptămîni, vederea s-a restabilit, iar soldații au revenit în divizii.

În timpul unui atac intens, Alexei Cernîșov a fost rănit în piept. Iată cum descrie el acest lucru în memoriile sale: „... Și dintr-odată am simțit o lovitură puternică în piept, apoi dureri arzătoare, ca și cînd aș fi căzut peste un fier încins, mi-am apucat de piept, am căzut și am început să mă învîrt pe pămînt ca un tanc distrus."

Rana, slavă Domnului, nu a fost letală, dar foarte periculoasă – încă un pic și ghiuleaua ar fi nimerit în inimă.

Spitalul, cursurile de cercetaș și noile răni

După ce a fost rănit, Alexei Cernîșov a fost trimis la spital, unde a fost tratat. Două luni mai tîrziu, el a fost înscris la școala de cercetași. La finalizarea cursului, el
a primit titlul de sergent superior și iar a fost trimis pe front.

Una dintre cele mai periculoase confruntări cu nemții au avut loc lîngă rîul Nipru. Alexei Stepanovici a fost rănit din nou – de data aceasta glontele a nimerit în umărul drept. Iar a început viața de spital – vizitele medicilor, pansamente, exerciții de gimnastică curativă. O lungă perioadă de timp, nu putea ridica mîna – atunci cînd încerca să o facă, apărea o durere tăioasă în articulația umărului. Rana se vindeca lent. Dar, în ciuda acestui fapt, consiliul medical l-a externat pe Alexei Stepanovici, iar el a fost trimis în batalionul celor aflați în convalescență.

Apoi și-a făcut studiile la școala de comandanți inferiori din Odesa, ulterior a urmat o nouă luptă. Alexei Cernîșov a participat la operațiunea Iași-Chișinău, a eliberat România, Bulgaria și Iugoslavia de ocupanții naziști. Odată chiar a luat un ofițer prizonier, pentru care ulterior a fost decorat cu distincții.

Pe 20 octombrie 1944, a fost eliberat orașul Belgrad, capitala Iugoslaviei, iar următoarea țintă a fost eliberarea teritoriului Ungariei. Aici, ca urmare a unor lupte înverșunate, Alexei Stepanovici a primit o altă rană – glonțul a trecut prin cot, a intrat în coasta stîngă și a ieșit prin spate.

Eliberarea Vienei și victoria finală asupra naziștilor

După tratarea într-un spital din Ungaria sau mai degrabă după externarea înainte de termen, Alexei Cernîșov, a fost trimis din nou pe front. De data aceasta a fost stabilită sarcina de a lua Viena. În curînd, acest obiectiv a fost atins, deși nu fără pierderi serioase. Deja se simțea tot mai clar sfîrșitul războiului ...

Cel mai fericit moment din ultimii ani a fost anunțul care răsuna din difuzoare: „Sfîrșitul războiului! Victorie! Tovarăși, s-a terminat războiul! Germania nazistă a semnat actul de capitulare necondiționată!". Acesta a fost urmat de îmbrățișări, lacrimi de bucurie pe fețele soldaților, șepci aruncate în sus, salve. Victorie! Era seara zilei de 9 mai 1945.

În ziua următoare, a avut loc o întîlnire cu militari din SUA, care le-au predat trupelor sovietice circa douăzeci de mii de soldați și ofițeri germani capturați. A urmat familiarizarea cu americanii, felicitări reciproce cu ocazia Marii Victorii, schimb de diverse suveniruri.

După toate acestea, comandamentul a dat ordinul de întoarcere acasă. Traseul întretăia capitala Moldovei – orașul Chișinău. Acest fapt l-a bucurat pe Alexei Stepanovici, pentru că deja de cîțiva ani aici trăia și lucra fratele său mai mare Nicolai. Iată că va fi o întîlnire fericită! Și, deși nu a fost ușor să fie aranjată, totuși, în cele din urmă, avut loc!

În acele zile, Alexei Cernîșov, împreună cu camarazii săi de luptă, a participat la marșul solemn care a avut loc la Chișinău. Militarii au trecut prin fața tribunei Guvernului, construite vizavi de Arcul de Triumf din Chișinău. Apoi, trecînd pe strada Lenin (azi bd. Ștefan cel Mare și Sfînt), a coborît la "Praștia Sculencii" (azi Piața Dimitrie Cantemir), unde, în apropierea rîului Bîc, au instalat corturi.

În continuare a urmat demobilizarea, întîlnirea cu mama și sora mai mică și revenirea la Chișinău. Aici, în capitala Moldovei, s-a stabilit și sora mai mare a lui Alexei – Liubovi Stepanovna Cernîșova (bunica dreaptă pe linie maternă a autorului acestor rînduri).

***

Alexei Cernîșov a murit în mai 2008, la vîrsta de 82 de ani, la Chișinău, oraș care, pe parcursul atîtor ani trăiți aici, a devenit pentru el natal. A fost înmormîntat la Cimitirul „Sf. Lazăr" din capitală.

După amintirile lui Alexei Cernîșov.

Nicolai Mișcoi