Cam pe la începutul vremilor, pînă unde praştia minţii nu azvîrle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.

Tot cu mîini şi cu picioare era p-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul dasupra gurii şi cu călcîiele la spate, dar de învîrtea copaciul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.

Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pămînt - ca pe la pîrdalnicii noştri de stihari - dar multe nu erau aşa după cum sunt.

Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărîna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau naframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.

Apărarea şi dreptatea atîrnau de tăişul paloşului. Cu mintea cîntăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decît, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strîmbă.

P-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.

Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adînci bătrîneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trîmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrîn şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.

Dar cît era de mare şi de vestit, că se dusese vestea pînă unde pămîntul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.

Într-o sfîntă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cît oul de gîscă, ba cît un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pămînt. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plîns de foc.

Nu trecu cît ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mîngîieri şi dezmierdări, odrasla lui de trei fete, ca trei zîne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cază cu mătănii, doară or curma focul împăratului.

Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:

- Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atîtea veacuri întunecat şi frînt la războaie ? Care împărăţie a rămas, atîtea mari de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pămîntului ? Care răsură e mai învoaltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întîi născută a măriei-tale ? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii ? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică ? Apoi, luminate împărate, după atîtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi avînd ca să te mai tînguieşti ?

Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmîndu-şi plînsul, mulţumi tuturora şi, furişînd sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.

Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece. Îşi sărută părinteşte copilele şi opri lîngă dînsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile d-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

- Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-oi auzi auzit să rămîie... Pe mine m-a ajuns grea bătrîneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, pînă ce mă culcă la pămînt. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau cîte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi coconul, şi muma coconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpîneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".

- Ei, Doamne, şi dumneata, îi răspunse soră-sa, mîngîindu-l ca p-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cît despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintîi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămîne.

- Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimele mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decît atunci cînd ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."

Împăratul scoase din sîn patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvîntul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, pînă ce-l doboară la pămînt.

Noaptea, tîrziu, sora împăratului, cum învîrti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă pînă la glezne, pînă la brîu, pînă la gît, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să arză, îi învălui obrajii.

La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipînd în copilele groase, se dăschiseră, la dreapta şi la stînga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi cînd trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cîntau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripele luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vînturaţi din mînă în mînă.

Cînd dăscuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă... în prag se zvîrcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cît să înghiă un călăreţ cu cal cu tot.

Limbile lui, ca nişte săgeţi pîrjolite, le azvîrlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipînd clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.

- Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii, că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine !

N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.

Cînd se trezi, se feri în lături. Lîngă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintîi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zîmbat şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărînd scîntei de mînie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.

- Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărîmul vostru ? nici o ceartă ? nici o ocară ?

- Domniţă, te-aş face praf şi fărîme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî !

- Domniţă, de cînd v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit !

Aşa ziseră pe rînd cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia.

Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mîncărime în vîrful limbii şi proastă ca un buştean.

Se strecură pe lîngă toate tainele încătuşate în cruci, pînă în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbîrlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcînd din carnea lor de le ţîşnea sîngele.

Lîngă ele sta una neclintită, senină, pe gînduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.

Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osîndea şi ierta. Alta nu putea fi decît Înţelepciunea.

De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mîna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:

- Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blîndă ca mielul de trei zile şi cea mai adîncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărîm. Povăţuieşte-mă, Îndurătoareo, ca să pot mîngîia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.

- Spune viteazului bătrîn că, trecînd pe lîngă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atîrnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavînd copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fitecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea naframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.

Cînd sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor ! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzîndu-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpînd cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală...

Cînd se trezi pe tărîmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plînse ce plînse cheile pierdute, apoi se gîndi cum să mintă împăratului d-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.

Cînd împăratul auzi cuvîntul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cît, cu dorul şi cu cîntecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.

Şi-a întîlnit, în creţul crîngurilor, vînători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scînteile din coada licuricilor de fac vîlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrîneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.

Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui rîuleţ ce şerpuia ca o fîşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.

Şi ce mîndreţe de voinic ! Cum îl văzură, ascultară teacă de pămînt migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvîntare a sufletului.

- Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu dupe pofta inimii ?

- Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cînt, să mor...

N-apucă să sfîrşească bine cuvintele, şi să zăriră cîţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.

De sub copitele harmăsarilor vîjîiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.

- Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi p-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.

Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele..." Dar n-avu ce face.

Cînd ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.

Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gît, sărutîndu-l şi pe-o parte, şi pe alta.

- Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise pînă la pămînt, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.

Nu se dăsmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupînesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.

Şi era fragedă şi subţirică din creştet pînă în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur - lumină şi dragoste - că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învîrti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.

- Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lîngă cea mai frumoasă din fetele mele.

Dar, în clipa cînd împăratul vroi să binecuvînteze pe noii stăpînitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorîră, cutreierînd pacea văzduhului. Vînturile porniră bătaie oarbă, făcînd una cu pămîntul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.

Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pămîntul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.

Împăratul, trezit de spaimă şi de mînie, strigă către soră-sa cea mai mare:

- Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un' ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele !

Cuvîntul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlîcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţîţîni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pămînt pe toţi cei de faţă... Şi peste trupurile lor întinseră danțul patimelor...

La o nouă zbuciumare, pămîntul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.

Mînia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vîrtej în alte părţi ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voioasă, se tîra mulţumită, de-a înboulea... Dar ce-i păsa?... Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi pînă azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.