Tu, care în câmpul slăvii pre Bellona ai văzut,
Cu fruntea încununată de laure sângerate,
Eu credeam c-o nouă viaţă liniştită-ai început
Şi culegi în pace rodul trudelor îndelungate;
Dar aud că Mumei noastre tu eşti iar trebuitor.
Ea, dorind ca rânduiala şi dreptatea să-nflorească
În a sa împărăţie şi pintre al său popor,
O nouă dregătorie a voit să-ţi dăruiască,
Căci ştie că prin aceasta săracul se linişteşte
Şi a văduvelor lacrimi nu vor cădea pe pământ,
Ştie că a judecăţii cumpănă nu se clăteşte
Şi nu-i lăsa să s-ascundă adevărul acel sfânt.
Pentru cel iubit de slavă, a merge pe a ei cale
Îndemn foarte plăcut este. Caracterul tău firesc,
Conştiinţa ta curată şi dulci virtuţile tale,
Câtă mângăiere l-asupriţi ele făgăduiesc!
La acei ce de-a şicanei viclenii se împilează
Şi pre carii oarba zeie îi scârbeşte ne-ncetat!
Acum văd că iar răsare a adevărului rază
Şi de hobotul minciunei văd că iarăş au scăpat.
În obştescul bine însă şi al meu în parte este,
Căci şezând în capitală mai ades nădejduiesc
A priimi de la tine mult dorita mie veste,
Că te afle-n sănătate, ştiind cât te preţuiesc,
De mă crezi că tot sunt vrednic de a ta prietenie;
Pentiu că far de aceasta traiul meu e neplăcut.
Pătimesc precum un popă care la un praznic ştie
Că n-are cu-ndestulare de mâncat şi de băut.