Arta cinematografică este una dintre cele mai tinere din constelaţia artelor tradiţionale. În anul 2010 ea a împlinit abia 115 ani, pe cînd omenirea cunoaşte muzica, spre exemplu, de secole, ba chiar de milenii.

Cinematografia este nu numai o simplă artă, e foarte complexă, include folosirea mai multor arte luate la un loc. Fără mijloace tehnice moderne ea nu poate exista şi nici să se dezvolte ca artă specifică. Au trebuit să treacă sute de ani, pînă cînd au fost descoperite asemenea mijloace tehnice ca electricitatea, optica, chimia (pelicula) şi un aparat ce poate să înregistreze imaginea în mişcare, ca apoi să o reproducă pentru masele largi de spectatori.

Din aceasta cauză numai la hotarul secolelor al XIX-XX-lea, doi ingineri din Europa — Auguste şi Louis Lumiere (Franţa) şi Tomas Edison (SUA) au înregistrat aproape paralel patentele unui aparat de filmat, care a permis demonstrarea pe ecran a imaginii în mişcare. Fraţii Lumiere, totuşi, au luat-o puţin înaintea lui Edison, pentru că au demonstrat primele schiţe filmate de ei pentru un public larg.

Însă, în primul deceniu al descoperirii aparatului de filmat nimeni încă nu risca să numească cinematografia artă. Nici chiar părinţii cinematografiei – fraţii Lumiere n-au înţeles pînă la capăt ce mijloc puternic de a influenţa masele largi de spectatorii au descoperit. Ei priveau aparatul său ca pe o simpla jucărie, care e în stare să înregistreze cele mai importante evenimente de pe globul pămîntesc (cutremure de pămînt, incendii de mari proporţii, inundaţii ş. a.), ca apoi să le proiecteze în sălile cinematografelor.

Dar, dezvoltarea de mai departe a cinematografiei nu mai depindea numai de voinţa „părinţilor” cinematografiei. Pe parcursul a numai 10-15 ani cinematografia a cucerit lumea întreagă. Şi nu numai ca fenomen tehnic, ci şi ca artă adevărată.

Ca cinematografia să devină într-un timp scurt o artă adevărată, a fost nevoie de susţinerea tuturor artelor luate împreună, arte care existau pînă la era cinematografică. Din literatură a fost luat cuvîntul, de la teatru – dramaturgia şi arta actoricească, de la arta plastică – compoziţia şi tainele adevăratei imagini, pînă şi paleta culorilor tot de la artele plastice e luată, din muzică – lirismul sau dramatismul imaginii, ce o vedem pe ecran.

Cinematograful a fost un elev strălucit şi în curînd nu numai că a însuşit regulile artelor precedente – compoziţia cadrului, jocul actoricesc, puterea cuvîntului (dialogului), frumuseţea imaginii şi magia muzicii adevărate, dar a reuşit, în acelaşi timp restrîns să întoarcă datoriile şi chiar să insufle curente noi artelor vechi precum montajul, dramaturgia coloristică, folosirea noilor instrumente muzicale şi chiar mijloacelor tehnice în scopul de a inventa imagini care nu puteau fi folosite în artele tradiţionale – computerizarea efectelor imaginii, dar şi sonore (schimbarea vocilor actorilor – rapid-lent, filmarea inversă şi încetinită ş. a. m. d.)

Desigur că toate acestea nu s-au întîmplat într-o zi sau chiar într-un an. Doar pe parcursul a 20-25 de ani aşa maeştri ai cinematografiei ca George Melies şi Max Linder în Franţa, Mac Sennet, Charles Chaplin, David Worc Griffit în SUA, Serghei Eisenstein şi Dziga Vertov în Rusia au adus un aport valoros tezaurului artei cinematografice. Astfel ca, lumea întreagă şi nu numai spectatorii de rînd, dar şi specialiştii renumiţi în domeniul diferitor arte să recunoască în cenuşăreasa de ieri, prințesa de astăzi – arta filmului ocupă în rînd cu alte arte tradiţionale un loc de cinste la masa artelor.

De acea perioadă instabilă de la începutul secolului al XX-lea nu mai pomeneşte nimeni, la orizont a apărut o artă şi mai nouă – televiziunea, care trebuie studiată aparte ca un fenomen şi mai influent. Dacă cinematografia era numită arta milioanelor, apoi televiziunea poate fi numită pe drept cuvînt o artă a miliardelor.

Pe paginile viitoare ale site-ului vă vom putea oferi mai multe detalii despre specificul ambelor arte.