Costeşti este un oraş în raionul Rîşcani, Republica Moldova. Amplasat în partea de nord-vest a republicii, pe malul rîurilor Prut şi Ciuhur oraşul Costeşti este situat la o distanţă de 243 km de Chişinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia orașului constituia 2247 de locuitori. Prima atestare documentară a satului Costeşti datează din anul 1499.
Citeşte mai departeZilele Babii
Baladă
I
Cât au fost iarna de lungă
Au ţinut soarele strâns
Sub al ei cojoc încins,
Crivăţul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n faţă nins.
Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Şi la rându-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lângă sânul ei zbârcit.
Şi sub cortul ei de gheaţă
Unde tremură mereu
Ţine-acum odorul său,
Dulcele izvor de viaţă,
Zâmbetul lui Dumnezeu.
Îl sărută, îl desmeardă
Ziua, noaptea, nencetat,
Ca pe-un mire descântat,
Şi se teme să nu-l peardă
De la ochiu-i degerat.
Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflul ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.
Iar în lipsa lui, pământul
Zace-n triste amorţiri,
Bântuit de vijăliri,
Căci ferească Domnul sfântul
De-ale Babelor iubiri!
La răsuflul lor deodată
Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestezit.
Turba lor e nempăcată,
Dorul lor neîmblânzit.
Ele ştiu să-ncurce firul
Feţi-frumoşilor, pe plac.
Ştiu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Şi stigleţu-n liliac...
II
Iată, mări, însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mândrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.
Era dulcea Primavară,
Rumioară ca un frag,
Scump odor şi lumei drag,
Care-acum ieşise-afară
Dinlăuntrul unui fag.
Brânduşică zâmbitoare
Şi cu mersul leganat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea aşteptătoare
De un mire mult visat,
Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sânu-i mii de flori,
Ş-adăsta-n ferbinţi fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din ziori.
Cum o vede, se aprinde
Soarele rentinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Şi cu razele-i cuprinde
Tânărul odor iubit.
Pe loc, omul renviază,
Apa curge şopotind,
cuibul râde, ciripind,
Lumea se desmormântează
Şi renaşte înflorind.
Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergând,
Vaietându-se, plângând,
Scutură-ale ei cojoace
Când în ploaie, când ningând.
În bordei, în casă,-n şatră
Ea pătrunde şuierând,
Inimele-nfiorând.
Spulberă cenuşa-n vatră,
Apoi iese-n câmp urlând.
III
Ea furtunele stârneşte,
Întinzând pe câmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cârâieşte
De corbi negri negrul stol.
Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Îngheţaţi, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Şi le-azvârle până-n nori.
Ea pe vite le chirceşte
Şi grăuntele de an
Încolţit îl seacă-n lan,
Şi cocorii rătăceşte
Pe cerescul ocean.
Nouă nopţi şi nouă zile
Din suspin ea naşte vânt
Şi blăstemuri din cuvânt,
Vrând pe orişice copile
Să le-ascundă sub pământ.
Lumea tremură şi zice:
„Babă, strechie de dor!
Duce-te-ai într-un picior
Valvârtej de pe aice
Până-n iadul arzător!
Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoş,
Până-n fund la Mărul-Roş,
Şi pământul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coş!”
Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zâmbitor
Lângă scumpul ei odor.
Ţipă, cade-n loc şi moare
Pân' la anul viitor!...
Veselie, renviere!
Mugurii se dezvelesc.
Gândăceii se ivesc.
Roiurile-adună miere,
Inimile se pândesc!