Pe când la cuibu-i pasărea zboară
C-un ţipăt jalnic ca un suspin
Şi, plecând capul sub aripioară,
Pe creanga mică adoarme lin,

Zamfira tristă din cort ieşise
Şi cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Vărsând pe frunte-i lumina sa.

De când în lume gingaşa fată
Zâmbea ca floarea de pe câmpii,
Numai de soare fu sărutată
Pe sânu-i fraged, pe-ai săi ochi vii.

Părul său negru ca nori de ploaie
De-a lung pe umeri neted cădea.
Ades copila mândră, vioaie,
De soare-n păru-i se ascundea.

Iar când pe frunte-i ducea cofiţă
Cu apă rece de la izvor,
Când era umedă-a sa guriţă
Şi-i sălta floarea pe sânişor,

Toţi trecătorii simţeau deodată
O sete mare în pieptul lor;
Beau multă apă, cătând la fată,
Şi urmau drumul oftând de dor.

Ea cânta dulce ca ciocârlia
Ce ciripeşte vesel în zori,
Şi suna gingaş atunci câmpia
Ca de un freamăt de Zburători.

Ades bătrânii, stând împreună
Şi ascultând-o pe lângă foc,
Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună,
Şi vesteau fetei mare noroc.

Dar într-o seară, sus, pe movilă,
O Babă Cloanţă, din bobi trăgând,
I-a zis cu spaimă: Să fugi, copilă,
De străin mândru, cu glasul blând!

De-atunci Zamfira în multe rânduri
Vedea o umbră zburând prin nori,
Şi toată noaptea sta ea pe gânduri
În doruri tainice, în dulci fiori.

Acum ea, tristă, din cort ieşise
Şi cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Iar glasu-i jalnic aşa cânta:

Crai-nou, strălucite!
Plânsă m-ai găsit,
Cu gânduri mâhnite,
Cu chipul cernit.

Inima-mi jeleşte,
Dar nu ştiu ce vrea;
Nu ştiu ce doreşte
Inimioara mea.

Căci aude noapte
Freamăte de zbor,
Ş-apoi blânde şoapte
Ce-i şoptesc din nor.

Iar a zilei rază
Când luceşte sus,
Mult apoi visează
Visul ce s-a dus.

Crai-nou! vin cu bine,
Cu bine te du,
Dar jalea din mine
Să nu mi-o laşi, nu!

Să mă laşi cu salbă
De galbeni frumoşi,
Cu naframă albă
Şi iminii roşi.

Să mă laşi ferice,
Cu doru-mplinit,
Zburând tu de-aice,
Crai-nou mult iubit!

Iată că-n valea cea-ntunecată
Un străin mândru atunci trecu,
Auzi glasul, veni îndată
Şi-n calea fetei pe loc stătu.

Blânzi erau ochii, blândă-era faţa,
Blând era glasul celui străin!
Căci trecu noaptea, şi dimineaţa
Găsi copila fără suspin.

Trei zile-n urmă ea avea salbă,
Salbă de galbeni pe-al său grumaz,
Avea pe frunte naframă albă,
Iar flori nici una pe-al său obraz!

Trei zile-n urmă Crai-nou se duse,
Şi, cu el, mândrul străin pieri,
Sărmana fată în drum se puse
Şi mult îl plânse, mult îl dori!

Trei zile-n urmă, colo, pe vale,
Rămase singur un biet mormânt!
Ş-ades de-atunce un glas de jale
Şoptind s-aude astfel prin vânt:

Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,
La cornul lunii tainicu-ţi gând,
Când vine noaptea, fugi, fugi, copilă,
De străin mândru, cu glasul blând!