I

Pe-n mijloc de Ţarigrad,
La cişmeaua lui Murad
Primblă-mi-se Serb-Sărac
Pe-un cal negru din Bugeac,
Voinicel şi sprintenel,
Dar sărac ca vai de el!
Cu saia îmbăirată
Şi şalvari de ciorcă lată,[1]
Cotul cinci galbeni luată,
Cu cămaşa de mătase,
Viţele-mpletite-n şase.[2]
Cu picioarele-ncălţate
În opinci înhârzobate:
Hârzobul
Şi galbenul,
Nojiţa
Şi leiţa,
Cureaua
Şi paraua.
Primblă-mi-se-n sus şi-n jos
Pe fugaru-i cel frumos.
Unde negrul nechezea
Ţarigradul se trezea,
Turcii toţi că alergau
Şi pe Serbu-l întrebau:
,,Copilaş de Serb-Sărac!
Nu ţi-e negrul din Bugeac?
De ţi-e negrul vânzător,
Eu îţi sunt cumpărător,
Că vreau bine să-l plătesc!
Cu aur să-l cumpănesc."
,,Nu mi-e negrul de vânzare,
Nici mi-e negrul de schimbare,
Că-i voinic şi-i pui de zmeu,
Şi-i fugar pe placul meu!"
Nepoata sultanului,
Copiliţa hanului,
Hanului tătarului,
Pe Serb iată că-l zărea,
Din sarai, de la zăbrea,[3]
Şi din gură-aşa grăia:
,,Copilaş de Serb-Sărac,
Mult eşti mândru şi pe plac!
Vin' colea, lângă zăbrea,
Să-ti dau iuzluci cât îi vrea,[4]
Negrul tău să-l primeneşti
Şi pe mâini să-l potcoveşti
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
Că ştii, frate, pe la noi
Azi e miercuri, mâini e joi,
Mâini ies turcii la halca[5]
Sus, în Haidar-paşa,[6]
Şi oricine-a câştiga
Roabă lui hanul m-a da!"
,,Floricică din zăbrea
Răsărită în calea mea!
De-ţi sunt drag, de-ţi sunt pe plac,
Mâini vârtej am să mă fac
Să vin turcilor de hac!"
,,Copilaş de Serb-Sărac,
Mult mi-eşti drag şi-mi eşti pe plac,
Dar eu, frate, mult mă tem
De căzlarul din harem[7]
Cel cu chipul de arap,
Buzat, negru, ras pe cap
Şi cu solzii mari de crap.
El că-şi are-un bidiviu[8]
Cu sânge de argint viu,
Un fugar neîntrecut
Care soare n-a văzut
De când mă-sa l-a făcut".
,,De ţinut unde şi-l ţine?"
,,De trei ani e ţinut bine
Într-o boltă-ntunecată
Sub pământ, în grajd de piatră."[9]
,,De hrănit cu ce-l hrăneşte?"
,,De doi ani îl întăreşte
Cu floarea trifoiului,
Hrana dulce-a roiului."
,,De-adăpat cu ce-l adapă?"
,,Tot cu lăptişor de iapă,
De şi-l face lat pe sapă.
Ş-aşa, frate, mult mă tem
De căzlarul din harem
Şi de mândru-i bidiviu
Cu sânge de argint viu;
Că pe el de-a-ncăleca
Mâini la jocul de halca,
Roabă lui Hanul m-a da!"[10]
,,Floricică din zăbrea
Răsărită-n calea mea!
Să n-ai frică
De nimică,
Că nu-i cal împărătesc
Ca negrul ist voinicesc!
Orice-alung
Cu el ajung,
Oricând plec
Păsări întrec!"

II

Trecea miercuri, venea joi,
Turcii mergeau câte doi
Ca să joace la halca
Sus, în Haidar-Paşa,
Şi deodată toţi plecau,
La fugă se aruncau,
Pe câmp luciu se-nşirau.
Iar sultanul, stând pe cal,
Sub un verde cort de şal,
Barbă neagră-şi netezea
Şi cu ochii urmărea.
Alalah! cai arăpeşti,
Alalah! cai tătăreşti!
Cum mişcau copitele
Ca şoimii aripele![11]
Dar căzlarul se-ncrunta,
Bidiviu-şi întărta,
Pe toţi turcii-i întrecea
Şi-nainte se ducea.
Vai! de fata hanului,
Hanului tătarului,
Nepoata sultanului!
lată, iată Serb-Sărac
Pe-un şoimuţ de la Bugeac
Că venea, mări, venea
Cuvântul de-şi împlinea.
Pe căzlaru-l ajungea,
Ajungea şi întrecea!
Iar căzlaru-l viclenea
Şi din urmă-i tot răcnea:
,,Copilaş cu cal de foc!
Opreşte negrul pe loc,
Că-i pică potcoavele
Şi-ţi răpune zilele."
Serb-Sărac descăleca,
Potcoavele cerceta...
Nici un cui nu le cădea!
Dacă vedea şi vedea,
Bici de sârmă el scotea
Şi pe negrul opintea,
Şapte stânjeni că sărea,
Pe arapu-l urmărea.
Punea scară
Lângă scară
Şi oblânc
Lângă oblânc
Şi dârlog
Lângă dârlog,
Şi din fugă cum venea
El în scări se-nţepenea,
De căzlari s-apropia
Două palme-n ceafă-i da,
De pe cal îl ridica
Şi pe câmp îl arunca!
Se ducea bietul arap
Rostogolul peste cap,
Şi pe câmp se răstignea
Şi în urmă rămânea
Buzat, negru, părăsit
Tocmai ca un ciung pârlit!
Iar Serbul se tot ducea,
De halca s-apropia
Şi din fugă azvârlea
Djeridul său chiar prin ea.[12]
Apoi vesel se-nturna,
Cu adâncă temenea.[13]
Iar copila hanului,
Hanului tătarului,
Nepoata sultanului,
Cu ocheana prin zăbrea
Pe voinicu-l urmărea
Şi când Serbul se-ntorcea,
Ea-nainte-i se ducea,
Cu năstrapa mi-l stropea,[14]
Cu năframa-l răcorea.
Apoi nunta se făcea,[15]
Şi la nuntă petrecea
În cântări şi veselie
Cum e rândul la domnie...
Faceţi-mi parte şi mie!

1.    ↑ Cioarcă-lată sau ciorcălată, cuvânt corupt ce însemnează negreşit o materie ecarlată, căci şalvarii se fac de postav roşiu.
2.    ↑ Şase în loc de şese, provincialism, asemenea se zice şapte în loc de şepte etc.
3.    ↑ Ferestrele de la casele turceşti, mai cu seamă acele din partea haremului, sunt închise cu gratii împletite de lemn, sau zăbrele — jaluzele, care opresc ochii de-a pătrunde înăuntru.
4.    ↑ Iuzlucul e o monedă turcească veche.
5.    ↑ Halca e cuvânt turcesc ce însemnează verigă. Jocul halcalei trebuie să fi fost acelaşi care poartă la francezi numele de jeu de bagues. După înţelesul baladei, jocul consista întru a se repezi călare în partea unde se găsea halcaua spânzurată şi a zvârli djeridul astfel încât sa treacă prin cercul ei.
6.    ↑ Haidar-Paşa este numele unui câmp lat şi frumos ce se găseşte în Asia, lângă Scutari (Ischiudar) în faţă cu Stambulul. Pe acel câmp se făceau înainte jocurile favorite ale turcilor, djeridul, halcaua, arcul; şi pe dânsul astăzi se adună caravanele şi hagiii care pleacă pe tot anul la Meca, spre a duce prezenturile sultanului la mormântul lui Mahamed, profetul islamismului.
7.    ↑ Haremurile turcilor, adică locuinţa femeilor, sunt încredinţate pazei eunucilor, arapi ce se numesc turceşte căzlari.
8.    ↑ Cal tânăr şi sprinten la fugă.
9.    ↑ A creşte caii la întuneric pentru a-i face iuţi şi mai frumoşi este o crezare orientală ce există şi la români. Toţi caii cei mai vestiţi din poveşti, precum cal Graur, cal Vânteş şi alţii, ce duc ca vântul şi ca gândul pe Făf-Logofăt cu părul de aur, sunt născuţi şi crescuţi în bolţi întunecoase. Balada zice:
Că el soare n-a văzut
De când mă-sa l-a făcut.
10.    ↑ Adică: hanul o va da lui de soţie. Se crede că femeile, chiar cele măritate, sunt roabe la turci.
11.    ↑ Minunată şi mult poetică imagine de alergarea cailor.
12.    ↑ Jocul djeridului a fost cel mai favorit al turcilor, căci el da prileji a arăta dibăcie şi în purtarea calului şi în aruncarea lăncii plumbuită la capete ce se La sultan de se-nchinanumea djerid. Acel Joc era ca un soi de tournoi cavaleresc în care luau parte un mare număr de amatori, şi se executa ades sub ochii sultanului, pe câmpul de la Apele-dulci din Europa. Luptătorii se împărţeau în două tabere, fiecare din ei îşi alegea protivnicul său, apoi la un semnal ce se da din chioşcul împărătesc, toţi se repezeau în fuga cailor şi aruncau djeridele. Dibăcia consista întru a se feri de djeridul protivnicului, a-l prinde din zbor sau a-l culege de jos fără a-şi opri calul şi a-l arunca îndărăt.
13.    ↑ Cuvânt turcesc ce înseamnă închinăciune. Turcii fac multe temenele când se întâlnesc; ei se pleacă până la pământ unul dinaintea altuia şi cu mâna dreaptă îşi ating pieptul, gura şi fruntea. Aceste semne înlocuiesc la dânşii scoaterea pălăriei şi strângerea de mână a europenilor.
14.    ↑ Vas de aur sau de argint în care se vărsau ape mirositoare. Obiceiul înainte era de a stropi cu apă de trandafiri pe vizitatori la zile mari.
15.    ↑ În ediţia baladelor din 1852, s-au tipărit alte versuri la finitul baladei lui Serb-Sarac. Iata-le:
Iar copila hanului,
Nepoata sultanului,
Cu ocheana prin zăbrea
Serbuşorul şi-l zărea
Şi-naintea lui sărea,
Cu năstrapa-l răcorea,
Cu meneştergu-l ştergea
Şi la sânu-i mi-l strângea,
Şi-n iatac că mi-l ducea,
Nuntă mândră că făcea,
Săptămână,
Lună plină,
Cum e rândul domnilor
Şi rândul vitejilor.