Sub cel păr mare din sat
Zace Donciul pe un pat;
Nouă ani şi jumătate
De când zace el pe spate!
Pentru dânsul nu e vară,
Nu e dulce primăvară,
Ci numai viaţă amară!
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de alta vermii-l roade,
El se roagă tot mereu
Să-l sloboadă Dumnezeu.
Toată lumea l-a lăsat,
Lumea toată l-a uitat,
Numai soră-sa Ancuţa,
Anicuţa româncuţa,
Luceafărul satului,
Salba împăratului,
Nici pe Donciu l-a lăsat,
Nici pe Donciu l-a uitat,
Nouă ani ea l-a cătat,
Nouă ani şi jumătate
L-a cătat tot ca pe-un frate.
Zi şi noapte l-a vegheat,
Perne albe i-a mutat
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare!
Într-o zi el o vedea
Că de plâns se ascundea
Şi cu jale-aşa-i zicea:
,,Ce-i, Ancuţo, draga mea?
Ochişorii tăi frumoşi
Sunt ca doi luceferi roşi:
Poate că ţi-a venit greu
De când tu mă caţi mereu?"
,,Ba, ferească Dumnezeu!
Nu-i asta, drăguţul meu.
Dar un plâns m-a apucat
Că pe fetele din sat
Grea urgie a picat!
Că ştii, frate, un mârzac
A sosit de la Bugeac
Şi prin ţară face jac.[2]
Lângă sat el s-a oprit
Sub un cort mare pâslit,
Şi-orice vrea tătarul cere
Tot în silă şi-n putere.
De tot omul de pe-aici
Zece galbeni venetici,
Şi de fiecare casă
Câte-un miel şi-o juncă grasă,
Iar pe noaptea fiecare
Cere câte-o fată mare!
,,Hei, Ancuţo, draga mea,
Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Tu să n-ai nici o păsare.
Fierbe lapte-ntr-o căldare
De-mi găteşte-o scăldătoare
Şi mă freacă-ntr-un noroc
Cu floare de busuioc,
Doar mi-ar potoli cel foc,
Apoi adă-mi haine dalbe,
Cusute cu firuri albe;
Adă-mi şi armele mele
Ce lucesc ca nişte stele.
Apoi cheamă din câmpie
Calul meu de voinicie
Care plânge când mă vede,
Şi de-i zic că mor, nu crede!"
El în lapte se scălda,
Cu busuioc se freca,
Haine dalbe îmbrăca,
Calul şi-l încăleca,
Şi cât se vedea călare,
Striga tot în gura mare:
,,Rămâi, soro, sănătoasă
Ca o viorea frumoasă
Într-un păhărel pe masă!
Şi tu, Şoime, ce nechezi
Şi de boala mea nu crezi,
Să te văd cum te repezi,
Când în mine mă gândesc
Să răpun cap tătăresc!"
Şoimul vesel necheza,
Zborul iute-şi repezea,
Iepureşte, ogăreşte,[3]
Păsăreşte, fulgereşte,
Şi-ntr-o clipă ajungea
La cortul lui Crâm Hogea.
,,Bun sosit, ghiaur Doncilă![4]
De-mi aduci vreo copilă,
Adă-mi tu pe soră-ta,
Că nu doresc pe alta."
,,Îti aduc altă mireasă,[5]
Mai frumoasă, mai aleasă,
Care, când te-a săruta,
Halal de viata ta!"
,,Cine-i, bre Doncilă, cine?
Unde, unde-i s-o văd bine!"
Iat-o ici în brâu la mine!
Ian vezi cât e de frumoasă,
De subţire, de lucioasă,
Ce glăsuţ zângănitor
Scoate când o prinde dor,
Dar mănâncă om de viu
Şi taie cap de deliu."[6]
,,Ah! amar, amar Doncilă!
N-am cerut aşa copilă.
Du-te cu dânsa-napoi,
Că eu plec azi de la voi."
,,Ba nu! vreau să te cunun,
C-am jurat să fiu azi nun."
Pala-n aer fulgera
Capul mârzăcesc zbura!
Apoi Donciul se-ntorcea,
Anicuţei de zicea:
,,Bietul om! noroc nu are;
I-am dus lui o fată mare,
Şi numai dintr-un sărut,
Capul lui şi l-a pierdut!"

1.    ↑ Subiectul acestei balade a fost tratat şi de poeţii poporali ai Serbiei, sub numele de Dojcin bolnavul. Vezi colecţia cântecelor poporale ale serbilor, tradusă în limba franceză de August Dozon (Dentu libraire-éditeur Paris). În Ardeal există asemenea balada lui Doncilă, însă cu numele de Radu şi călugăriţa (vezi colecţia tipărită la Pesta de dr. Marin Marienescu)
2.    ↑ În timpurile pe când Bugeacul era în stăpânirea tătarilor, aceştia făceau ades năvăliri pe pământul Moldovei şi căşunau cumplite rele locuitorilor români, arzându-le satele, prădându-le vitele şi răpindu-le nevestele şi fetele. Asemenea românii, din partea lor, dădeau năvală în Bugeac şi-şi răzbunau cu foc şi cu moarte. În balada lui Doncilă, tătarul Crâm Hogea cere tot în silă şi în putere, el ridică haraci de tot omul câte zece galbeni venetici etc. şi pretinde pe fiecare noapte câte o fată mare. În balada lui Român Grue Grozovanu, am văzut ca el intrase în Bugeac pentru ca să ducă în ţară care mocăneşti pline de copile mârzăceşti şi de roabe tătăreşti. Tablou viu şi spăimântător de acea epocă de vrăjmăşie, unde omul nu era sigur de azi până mâine, şi în care el se găsea într-o luptă necurmată cu duşmanii din ţările vecine.
3.    ↑ Aceste patru cuvinte formează un adevărat model de repezimea calului. Ogarul e mai iute decât iepurele, pasărea mai iute decât ogarul şi fulgerul mai iute decât pasărea.
4.    ↑ Popoarele ce urmează preceptelor religiei lui Mohamed dau creştinilor denumirea de ghiauri, adică: necredincioşi.
5.    ↑ Expresia poetică de mireasă întrebuinţată pentru spadă se găseşte şi în una din cele mai frumoase poezii ale vestitului poet german Uhland. În bucata intitulată Spada, cavalerul zice: ,,Dar, spada mea, dar, eu sunt un om liber, şi te iubesc din fundul inimii, te iubesc ca şi când mi-ai fi mireasă... etc.".
6.    ↑ Deliu înseamnă în limba turcească un om voinic, însă cam nebun.