Corbac zace la-nchisoare
De trei ani lipsiţi de soare,
În oraş la Ţarigrad,
În beci la sultan Murad.
El oftează şi jeleşte
Şi prin gratii tot priveşte
Când la nori purtaţi de vânt
Care plouă pe pământ,
Când la cârduri de cocoare
Ce mereu zbor către soare.
Iată, mări, că-ntr-un nor
El zărea un corbuşor
Ce pe sus tot croncănea
Şi din aripi tot bătea.
,,Alelei! Corbac zicea,
Căci n-am durdă, pui de corb,
Sângele să mi ţi-l sorb!
Ce tot zbori şi croncăneşti?
Ori pe mine mă jeleşti,
Ori de mine tu-ţi baţi Joc?
Rămânere-ai fără cioc,
Şi ţi-ar cădea unghiile
Să n-acaţi cu dânsele!"
Corbul cât îl auzea
Din cel nor se repezea,
Pe fereastră se lăsa
Şi pe limbă-i cuvânta:
,,Corbăcele, dragul meu!
Ce mă blestemi aşa rău?
Că umblu de rândul tău
De trei ani fără-ncetare
De când zaci la închisoare.
Maică-ta mi-a poruncit
Să tot zbor neobosit
Pe spinarea vântului
În jurul pământului,
Să te aflu, ca să ştiu
De eşti mort sau de eşti viu."
,,Alei, corbe, de-i aşa,
Eu nu te-oi mai blestema,
Ci cu lacrimi te-oi ruga
Ca să faci pe gândul meu
Să-mi aduci cu pliscul tău
Cinci fuioare de mătasă
De la mama, de acasă
Ş-încă iarba-fierului[2]
Din codrul Neferului."
Corbul iute-n zbor sărea
Cât pe cer el se zărea
Mai întâi ca un porumb,
Apoi numai cât un plumb,
Pân' ce-n zare ajungea
Şi din zare se ştergea.
Două zile nu trecea,
Corbuşorul se-ntorcea
Şi cu pliscul aducea
Cinci fuioare de mătasă
Cea mai bună şi aleasă,
Ş-încă iarba fierului
Din codrul Neferului.
,,Alei! corbuşorul meu!
De-a vrea sfântul Dumnezeu
În cea lume să scap eu,
Jur să mi te înfrăţesc
Şi să mi te tot hrănesc
Nu cu carne păsărească,
Ci cu carne păgânească,
Nici cu sânge păsăresc,
Dar cu sânge păgânesc!"
Corbea timpul nu pierdea,
El mătasea o torcea,
Lungă funie-o făcea
Şi de gratii o prindea,
Apoi când noaptea cădea,
El cu iarba-cea-de-fier
Atingea gratii de fier;
Gratiile, ca de foc,
Se topeau toate pe loc.
Numai una rămânea
Care funia ţinea.
Dacă vedea şi vedea,
Corbac timpul nu pierdea.
Funia şi-o apuca,
Pe funie luneca,
Legănat mereu în vânt
Până ce da de pământ,
Apoi el se depărta
Şi din gură cuvânta:
,,Corbe, corbe, frăţior,
Mergi la maica cea cu dor
Şi-i du veste c-am scăpat
De la loc întunecat,
Şi de-acum ca să mă-mpac,
Eu din funie-am să fac
Colan mândru pentru turci,
Ca să mi-i ridic în furci!"

1.    ↑ Această baladă are multă asemănare cu acea a lui Novac şi Corbul şi, pe cât presupun, ea este numai o parte din vreo altă baladă ce s-a pierdut.
2.    ↑ În poveşti se pomeneşte ades de o iarbă ce are putere a topi fierul de la zăvoarele închisorilor. Ar fi de crezut că iarba-fierului nu e alta decât iarba de puşcă, dacă poveştile poporale nu ar fi existat înainte de descoperirea prafului.