Costeşti este un sat şi comună din raionul Ialoveni. Costeşti este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 10 km de orașul Ialoveni și la 22 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 11128 de oameni. Satul Costești a fost menționat documentar în anul 1573.
Citeşte mai departeFata cadiului
La grădină, la cerdac
Lui Hagi Baba-Novac
Care poartă comănac,[1]
Lungă masă e întinsă
Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă.
Dar la masă cine şede?
Pe-mprejur cine se vede?
Şede bătrânul Novac
Ce trăieşte-acum de-un veac,
Cu cincizeci de finişori,
Tinerei, mândri bujori,
Şi cincizeci de finişoare,
Tinerele garofioare.
Toţi cu bine petreceau,
Pe Novac îl fericeau,
Numai tânărul Ioviţă,
Copilaş de Novăciţă,
Nici nu bea, nici nu mânca:
De la inimă ofta.
,,Nepoţele hăi, Ioviţă,
Copilaş de Novăciţă,
Şoimuleţ, pui de român
Ce nu ştie de stăpân!
Nici nu bei, nici nu mănânci.
Ce stai pe gânduri adânci?"
,,Eu pe gânduri am căzut
De când, moşule,-am văzut
Pe fata cadiului[2]
Din satul Odriului."[3]
,,Fecioraş pui de român
Ce nu ştie de stăpân!
Dacă este mări,-aşa,
Încetează de-a ofta
Şi te du în grajdul meu
De-ţi alege-un pui de zmeu
Din cincizeci de bahameţi,
Bahameţi cu perii creţi,
Şi-ţi fă singur izbânda
Ca să-ţi capeţi dobânda."
Tinerelul se scula,
Lui Novac se închina,
Mâna dreaptă-i săruta[4]
Şi la grajd se îndrepta.
Iar la grajd dacă mergea,
El un mânz îşi alegea,
Mânz de fugă sprintenel,
Ieşea-n vară pătrărel[5]
Mânz ce fuge ca şolcanul
De nu-l prinde nici arcanul.
Pe el iute că sărea
Şi din fugă mi-l oprea
La o poartă de grădină,
De grădină cu flori plină
Unde stau cadânele[6]
De se-ngân cu florile.
,,Tu, fată-a cadiului
Din satul Odriului,
Ghelai, ghelai pân' colea[7]
Ca să-mi dai o floricea,
Şi mi-o dă cu mâna ta
Ca să-mi dreagă inima".
Copila cadiului
Din satul Odriului
Rumeoară se făcea
Şi trei flori ea-şi alegea,
Şi trei flori ea culegea,
Ş-un fir de păr îşi smulgea
Şi cu firul le lega
Ş-apoi tainic ea le da
Unei roabe mândruliţă
Să le ducă la portiţă.
Voinicelul greu ofta,
Perişorul săruta
Şi din gură cuvânta:
,,Tu, fată-a cadiului,
Surioara crinului!
Ghelai, ghelai pân colea
Ca să-mi dai o floricea,
Dar mi-o dă cu mâna ta,
Ca să-mi dreagă inima."
Copila cadiului
Din satul Odriului
Bujorică se făcea
Ş-o garoafă culegea
O garoafă ca şi ea,
Apoi singură-o ducea
Celui mândru Novăcel,
Avere-ar parte de el!
Fecioraşul se pleca,
De mijloc o apuca,
La sânu-i o ridica
Şi la fugă se-arunca,
Şi din fugă-o dezmierda,
Mii de sărutări îi da.
Iar cea roabă medioară
Şi de minte cam uşoară
Spaimă singură-şi făcea
Şi-ntr-un suflet se ducea
La cadiu, la cafenea,
Unde beau turcii cafea.
,,Sai, cadiule, nu sta,
C-au răpit pe fiica ta!"
Cadiul se-ngălbenea,
Celmaua pe ochi punea,
Pe-o tătarcă-ncăleca[8]
Şi la goană se lua,
Iapa câmpii apuca,
Urechiuşele-şi culca,
Urma mânzului călca,
Fugea mânzul nechezând,
Iapa fugea rânchezând,
Ş-aşa bine că fugea,
Mai că mai îl ajungea.
Dacă vedea şi vedea,
Fata mintea nu-şi pierdea,
Ea pe mânz că se pleca,
De ureche mi-l muşca,[9]
Urechiuşa sângera,
Iar mânzul se oţerea
Şi sărea, sărea, sărea,
Ş-aşa bine că fugea,
Într-o clipă ajungea
În grădină, la cerdac,
La hagi Baba-Novac.
Cadiul încă sosea,
Iataganul îşi scotea,
Iar Novacul cel bătrân
Ce nu ştie de stăpân,
Îşi ridică genele,
Genele cu cârjele
Ca să-şi vadă oaspele:
,,Stai, cuscre cadiule,
Să ne-ascultăm vorbele,
Că junii fac certele
Şi bătrânii pacele!"
1. ↑ Comănacul e coifură călugărească. Este de crezut că bătrânul Novac din această baladă nu e tot acela din balada precedentă, căci nu se potriveşte comănacul său cu hainele novăceşti şi cuca viteazului ostaş şi prieten al domnului Mihai Viteazul.
2. ↑ Cadiu, cuvânt turcesc ce însemnează judecător.
3. ↑ Din Adrianopol.
4. ↑ Sărututul de mână e un semn de respect din partea celor tineri către cei mai bătrâni. Acest obicei există din vechime la români, căci ei au mult respect pentru bătrâneţe.
5. ↑ Adică de patru ani.
6. ↑ Femeile turceşti port numele de cadâne.
7. ↑ Expresie turcească ce însemnează: Vină până colea.
8. ↑ Adică: încăleca pe o iapă de soi tătăresc.
9. ↑ Acest fapt se găseşte raportat în călătoria dlui de Lamartin în Orient. Un arap furând calul altuia, acesta se luă pe urma furtului, dar când era să-l ajungă, el însuşi îi strigă ca să muşte calul de ureche, căci el prefera a-l pierde decât a-l vedea ajuns de alt cal.