I

Jos, pe apa Prutului,
În ţinutul Huşului
La casele Lupului[2]
Mers-a ura Domnului!
Mers-a ura şi lovit-a,
Pe Iordache prăpădit-a!
El cu Domnul se-nvrăjbea
Şi călare pribegea
Pe drumul Bugeacului,
Scăparea pribeagului,
Şi cu bine el sosea,
Adăpost el îşi găsea
La saraiul Hanului,
Cumnatul sultanului.
Frunză verde măcieş,
Mare groază-i sus, la Ieşi,
De Iordache c-a să vie
Să aducă grea urgie
De tătari cumpliţi grămadă
Să le deie ţara-n pradă!
Boierii se adunară
De la târg şi de la ţară
Şi trei zile se vorbiră,
Trei zile se sfătuiră
Lui Iordache, să-l înşele,
Trimiţându-i măgulele
Ş-un poclon de zece pungi,[3]
Patru şaluri tot în dungi,
Două scurte, două lungi.
Ş-un fugar frumos, domnesc,
De soi bun, moldovenesc,
Şi o carte mare-nchisă
Ca de la Domnie scrisă,
O hârtie-nşelătoare,
Poftitoare, rugătoare,
Ca să vie-Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă.
Iar de-i trebuie domnie,
I-o dă Vodă cu frăţie,
Între ei pace să fie!...
Iordăchel se-nveselea,
Iară hanul îi grăia:
,,Zece zile mai aşteaptă
Ca să ai tu parte dreaptă,
Căci am scris la-mpărăţie
Pentru-un firman de domnie,
Ori de nu, ia-ţi oastea mea
Şi cu dânsa fă ce-i vrea."
,,Ba, eu oastea n-oi lua,
Că ţara m-a blestema.
Cine-aduce oaste-n ţară
Sub blestemul ţării piară!"[4]
Astfel dac-a cuvântat,
Cu hanul s-a sărutat
Şi spre ţară a plecat
Cu Marin şi cu Ciocan,
Cu Lisandru cel bălan,[5]
Şi cu Zaria, bun viteaz
Ce-i cam negru pe obraz.
Toţi cu inimile drepte,
Slugi viteze şi-nţelepte;
Oameni buni şi credincioşi
Ce-s la masă ruşinoşi,
Dar la luptă hărţăgoşi!

II

Vinerea spre sâmbăta,
El Măricăi s-arăta
Şi cu drag o săruta
Mulţumind lui Dumnezeu
C-a sosit la locul său...
Dar în lume cine ştie
Azi şi mâini ce-o să mai fie!...
Iată-un grec, unul Zoilă,
Om de vrajbă şi de silă,
Un trimis de la domnie,
(Negre zilele să-i fie!)
Olăceşte se ducea
Şi la domn ştire făcea
C-a sosit Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă!
Frunză verde alunică,
Grea pulbere se ridică
De la Ieşi înspre Mileşti,[6]
Iar printr-însa ce zăreşti?
Arnăuţi cu şuşanele,
Cu argint pe la oţele.
Lefegii şi darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Iordăchele, te fereşte,
Cursă rea ţi se găteşte!
Cei ce vin călări la tine
Nu vin ca să se închine,
Ci vin cu porunci domneşti
Şi cu gânduri duşmăneşti.
Frunză verde porumbică!
Drăgălaşa de Marică
Pe Iordache mi-l trezea
Şi din gură-aşa-i grăia:
,,Hai, frate, la biserică
De sfânta Duminică,
Că de când ai pribegit
Sufletul nu ţi-ai grijit!"
Iordăchel se întindea
Şi cu lene răspundea:
,,Mergi, Marico, dumneata,
Că eu nu mă pot scula,
Drumul lung m-a obosit,
Calul greu m-a ostenit!"
Iată, mări, cum vorbea
Că fereastra se izbea
Şi cădea jos la pământ
Fără suflare de vânt.[7]
Ş-o icoană poleită
Trăsnea făr-a fi lovită.
Maria se-nspăimânta,
Iordache se întrista,
Dar pe gânduri mult nu sta,
Că Lisandru-i aducea
Carte mare şi-i zicea:
,,O ceată de oameni mulţi,
Lefegii şi arnăuţi,
A sosit aici din sus
Ş-astă carte ţi-au adus
Cu poftire boierească
Să mergi la curtea domnească,
Dar ascultă-mă pe mine,
Căci ce simt eu nu-i a bine.
Tu eşti mare cât un domn,
Iar de ai minte de om,
Hai cu toţi să-ncălecăm,
Arnăuţii s-alungăm
Şi de drum să ne cătăm,
Spre Bugeac să apucăm,
Pe hanul să-l ridicăm
Şi foc Ieşului să dăm."
Iordăchel nu-l asculta
Şi din gură cuvânta:
,,Ba, m-oi duce la domnie
Că chiar domnul mă îmbie
Şi se jură că va face
Tot ce-oi vrea ca să
mă-mpace!"

III

Frunză verde de negară,
Pe cel drum în zi de vară,
Ce se vede strălucind
Şi spre Ieşi înaintând?
Un rădvan cu telegari,
Şese negri armăsari,
Şi-n rădvanul boieresc
Un luceafăr pământesc,
Cu chip dulce femeiesc.
Iar pe lângă cel rădvan,
Călare pe-un năzdrăvan,[8]
Merge mândrul Iordăchel
Cu slugile după el:
Slugi cu inimile drepte,
Înţelepte şi deştepte,
Ce-s la masă ruşinoase,
Dar la luptă hărţăgoase.
Apoi venea după ei
Ceată de arnăuţei,
Lefegii şi darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Ei la Ieşi cât ajungea,
Iordache la domn mergea,
Dar domnul cât îl vedea,
De mânie s-aprindea
Şi striga: ,,Jos pe covor,
Tăiaţi-i capul din zbor."
Un călău se repezea,
Iataganu-şi netezea,
Dar Iordache-l aştepta,
O palmă voinică-i da,
Cât călăul jos pica.
Apoi el se întorcea
La Lisandru de-i zicea:
,,Ţine tu sabia mea
De-mi taie capul cu ea,
Că nicicum nu m-a durea."
Iar Lisandru, oftând greu,
Răspundea: ,,Stăpânul meu!
Pâinea, sarea ţi-am mâncat,
Nu mă vârî la păcat!"[9]
Din nou vodă poruncea,
Arnăuţii se-mbrâncea,
Pe Iordache s-aruncau,
De păr lung îl apucau,
Pe covor îl întindeau
Şi din zbor capu-i tăiau.
Capul se rostogolea,
În sânge se tăvălea
Şi pe scări se cobora
Şi-n rădvan apoi sărea.
Iar Marica, vai de ea!
Capu-n braţe apuca
Şi plângând la el căta,
Şi bocind îl săruta,
Când pe frunte, când pe gură,
Când pe gât, la-ncrestătură.
,,Alei! Doamne! striga ea,
Facă-se pe vrerea mea!
Doamna ta să văduvească,
Neamul tău să calicească,
Târgul tău întreg să ardă
Şi domnia-ţi să se piardă!..."
Frunză verde siminoc,
La Ieşi arde mare foc.
Bate para prin Mileşti,
Zbor tăciunii la Lăţeşti,
Scânteile-n Bărlăneşti,
Până pe la Ciocăneşti,
Şi duc veste de-ngrozit
Că Iordache a pierit
Şi că focul a zbucnit
Din blestemul cel cumplit!

1.    ↑ În letopiseţul lui Ion Neculce, se pomeneşte de un Iordache Costache Lupu, ce a fost vel stolnic sub domnia lui Grigore Ghica 1727. El era fiul lui Lupu Costache Gavriliţă care a jucat un rol însemnat în războiul lui Petru cel Mare cu turcii.
2.    ↑ Trebuie să presupunem că Iordache al Lupului avea afară de Mileşti ce se află în ţinutul Vasluiului, o altă moşie, pe malul Prutului, unde l-a ajuns urgia domnească ce l-a silit a pribegi la tătari.
3.    ↑ O pungă cuprindea 500 lei.
4.    ↑ Cuvinte sublime! Model de patriotism.
5.    ↑ Lisandru şi Zaria în loc de Alexandru şi Zaharia.
6.    ↑ Această moşie, Mileşti, din ţinutul Vasluiului a fost proprietatea spătarului Neculai Cârnul, care trăia pe timpul domniei lui Ştefăniţă vodă, fiiul lui Vasile Albanezul (1660-1662). Neculai Cârnul era un om foarte învăţat şi cunoştea mai multe limbi, precum elineşte, greceşte, slavoneşte, latineşte, nemţeşte şi turceşte. El era bogat şi îi plăcea fastul. Când ieşea, avea un cortegiu domnesc, şi el purta totdeauna un buzdugan şi o platoşă de argint, pe când caii lui erau împodobiţi cu pere frumoase şi cu hamuri cusute cu fir de aur. Spatarul Neculai Cârnul, uitând binefacerile şi amicia lui Ştefăniţă vodă, începu o corespondenţă cu fostul domn al Valahiei, prinţul Basarab, care trăia retras în Polonia, şi-l îndemnă a strânge oaste leşească şi a intra în Moldova pentru ca să detroneze pe Ştefănită, a cărui domnire era prea tiranică. Basarab nu numai că refuză propunerile spatarului Cârnul, dar le şi încunoştiinţă lui Ştefăniţă-vodă. Acesta, aprins de mânie, puse pe călău să-i taie nasul, faptă crudă de unde i se trase şi porecla de Cârn. După o aşa pedeapsă, spătariul Neculai părăsi Moldova şi se duse la Moscova, lângă împăratul Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, şi cum sosi în capitala Rusiei, el fu instituit preceptorul tânărului Petru Alexievici. Această poziţie îi dobândi multă onoare şi mari avuţii. Împăratul îl avea de-aproape credincios şi îl însărcină cu misiuni importante. Astfel fu trimis ambasador în China, unde, câştigând încrederea împăratului chinez, primi după trei ani prezenturi mari şi un talger plin de pietre scumpe. Între aceste pietre se afla şi un briliant de grosimea unui ou de porumb, care astăzi se află în comoară împărătească. După moartea lui Alexei Mihaiiovici, Petru suindu-se pe tron şi aflând că preceptorul său se găsea exilat în Siberia în timpul anarhiei strelizilor îl aduse îndată la Moscova şi îl institui consilierul său cel mai de aproape. Acolo el se însură cu fata unui din cei mai mari nobili din Rusia, şi după un trai îndelungat pe lângă Petru cel Mare se săvârşi din viaţă în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1707-1709). Numele său adevărat era Neculai Milescu (Vezi Fragments des chroniques Moldaves et Valaques pour servir a l'histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislav Lesczynski, Démetre Cantemir et Constantin Brancovan, par le Major M. Kogălnicean.)
7.    ↑ Semne prevestitoare de moarte, după crederea poporului.
8.    ↑ Adică călare pe-un cal deştept. În poveşti se văd figurând cai năzdrăvani, păsări năzdrăvene şi oameni năzdrăvani, care au minte pătrunzătoare şi prevăd viitorul.
9.    ↑ Răspuns caracteristic care arată cât de puternică e simţirea recunoştinţei în sufletul românului.