I

Colo-n ţara muntenească,
Ţară dulce, românească,
Ca şi cea moldovenească,
În oraş, la Bucureşti
Sunt curţi nalte şi domneşti,
Iar în curţi o sală mare
Unde şede la prânzare
Mihnea-vodă cel cruntat
De boieri înconjurat.
,,Boieri mari, boieri de rând!
(Zice domnul închinând)
Toţi mâncaţi, cu toţii beţi
Şi cu bine petreceţi;
Numai unul poftă n-are
De băut şi de mâncare,
Cantar Slutul, armaş mare!
Ori bucatele nu-i plac,
Ori de noi nu-i este drag!"
Boierimea-ncet râdea,
Iar Cantarul răspundea:
,,Alei! doamne Mihnule,
Mihnule netihnule![1]
Alei! tu, stăpânul meu,
Lumina-te-ar Dumnezeu!
Bucatele tale-mi plac
Şi de oaspeţi îmi e drag,
Dar unde s-au pomenit,
S-au văzut şi auzit
Două săbii într-o teacă,
Doi domni în ţară săracă?
Măria-ta-n Bucureşti,
Oprişanu-n Stoieneşti!
Ce-am văzut la Oprişanul
N-am văzut nici la sultanul,
Că el are-n câmp, la soare,
Mii şi sute de mioare...
Ies în vară fătătoare;
Berbeci are sute-ntregi,
Cu cozile pe telegi,
Şi ciobani tot înarmaţi,
Cu postavuri îmbrăcaţi,
De nu crezi că sunt ciobani,
Ci chiar neaoşi căpitani.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul încă-şi are
Herghelii în număr mare,
Două, trei, cinci mii de iepe
Tot alese şi sirepe,
Pintenoage la picioare
Cu cergi albe pe spinare
Şi cu doi mânzi fiecare.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul are-n sat
Ogari, copoi de vânat,
Cu zgărzi late, ţintuite,
Pe la margini poleite,
Şi mai are grajduri mari,
Cu cincizeci de armăsari,
Jumătate arăpeşti
Şi ceilalţi moldoveneşti!
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Scutarul lui Oprişan
N-are faţă de ţăran,
Pe deasupra-i cu suman,
Dar pe trup are catan
Şi cârligu-i de scutar
Nu-i de-alun, nici de stejar,
Ci de aur tot săpat
Cu pietre scumpe lucrat,
Şi-n vârful cârligului
Sub mâna scutarului
Este-o piatră nestemată,
Ce plăteşte lumea toată!"
,,De-i aşa cum zici, Cantare,
Lasă prânzul, sai călare
Şi-ntr-o fugă să te duci
Pe-Oprişanul să-l aduci
Cu toate podoabele,
Cu toate averile
Să-şi dea socotelile!"
Astfel domnul poruncea!
Cantar vesel se ducea
La cel sat, în Stoieneşti,
Unde sunt averi domneşti.
El acolo cum venea
Cu scutarul se-ntâlnea
Şi porunca-i arăta
Şi din gură cuvânta:
,,Mihnea-vodă-n Bucureşti
Face praznice domneşti;
Toţi boierii credincioşi
Şi de pace bucuroşi
Lângă domn s-au adunat
Şi pahare-au închinat,
Numai unul n-a venit,
Oprişanul cel vestit!
De-i vrăjmaş şi om de ceartă,
Mihnea-vodă-acum îl iartă
Şi-l pofteşte ca să vie
Ca un frate la domnie!"

II

Oprişanul credincios
Şi de suflet omenos
Se pornea din Stoieneşti
Ş-ajungea la Bucureşti
Noaptea pe la cântători
Pân-a nu răsări zori.
Mihnea-vodă adormit
Dormea pe-un pat aurit
În cămară-ntunecată
Tot cu şaluri îmbrăcată.
Dar deodată se trezea
Şi la slugi aşa grăia:
,,Slugi, aprozi, copii de casă!
Voi dormiţi şi nu vă pasă
Soarele c-a răsărit
Şi pe mine m-a trezit,
Dar voi oare nu gândiţi
Când în somn vă leneviţi
Că am ţară de domnit
Judecăţi de săvârşit
Şi boieri de boierit?"
Toţi aprozii se trezeau
Şi lui vodă răspundeau:
,,Rămâi, doamne, liniştit!
Soarele n-a răsărit,
Dar în locu-i a sosit
Oprişan din Stoieneşti
Cu averi împărăteşti.
El în curte a intrat,
De zăbrea a aninat
Un cârlig de împărat,
Cu pietre scumpe lucrat,
Ce luceşte ca un soare
Într-o zi de sărbătoare.
Mihnea-vodă se scula,
Faţa albă îşi spăla,
Barba neagră-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Apoi el se înarma
Şi pe Oprişan chema:
,,Oprişan din Stoieneşti!
Cu dreptul să ne grăieşti
Ce-ai făcut de-ai adunat
Averi mari de împărat,
Încât nu numai averi,
Dar ai şi scutari boieri?"
,,Dumnezeu mi-a ajutat
Şi eu mi le-am adunat
Din darul sfinţiei-sale,
Din mila măriei-tale!"
,,Nu-l crede, măria-ta!
(Cantarul atunci striga).
El mie s-a lăudat
Ca avere-a adunat
Numai din puterea lui,
Nu din mila domnului.
Dar n-am ciudă de asta
Cât am ciudă de alta:
Oprişanul mi-a spus mie
Că aşteaptă ca să-i vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie!"
Mihnea-vodă se-ncrunta
Şi din gură cuvânta:
,,Pân-a veni firmanul
Piară-ntâi Oprişanul!
Jos la poartă să-l duceţi
Şi capul să i-l tăieţi!"
De vrăjmaş ce mult era,
Armaşul se bucura.
Ca o fiară se-arunca,
Pe-Oprişanu-l apuca
Şi pe scări îl îmbrâncea
Şi la moarte mi-l ducea!
Când la poartă, frate, iată
Un rădvan că se arată,
Tras de şase telegari,
Negri, ageri armăsari
Cu cozi lungi şi coame mari.
Iar înuntru o bătrână
Cu-o icoană sfântă-n mână
Şi cu haine mohorâte
Şi cu pletele albite.
Pe-Oprişan cât ea-l vedea,
Sus, la domnul se ducea,
Şi-n genunchi trupu-şi frângea
Şi grăind amar plângea:
,,Alei! doamne, fătul meu!
Nu te ierte Dumnezeu
Să omori pe Oprişanul
Că-i peri până la anul!
Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii
Că-n ziua Sântei Marii
Era, doamne, ca să-ţi vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie?
Ş-aveai parte de firman
Făr' de bietul Oprişan
Care-n cale i-a ieşit
Şi-ndărăt l-a napoit
Dăruind chiar pe vizir
Cu-armăsari de la Misir,
Şi cu pungi de bani o mie
Să te lase pe domnie!"
Oprişanca nu sfârşea,
Mihnea-n curtea lui ieşea
Poruncind la toţi să saie
Pe-Oprişan ca să nu-l taie.
Dar Cantar, armaşul mare,
Îşi făcuse răzbunare;
Şi capul nevinovat
Zăcea-n ţărnă aruncat
Lângă trupul răsturnat!
Vai de omul cu păcat!
De păcat e alungat
Şi nu poate-a fi scăpat!
Vânzătorul de armaş
Fiară crudă, om pizmaş,
Fost-a gol legat la soare,
Şi de mâini şi de picioare,
Gol legat de cozi de iepe,
De patru iepe sirepe,
Care, când se opintiră,
În patru părţi se izbiră
Şi-n patru îl despărţiră!

1.    ↑ Acest cuvânt vechi, netihnu, trebuie să vie negreşit de la tihnă (odihnă) şi să însemne prin urmare nestâmpărat, frământat de griji. Şi în adevăr un cronicar român face următoarea descriere despre Mihnea-vodă: ,,Mihnea, feciorul lui Dracu armaşul, cum apucă domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea cea de oaie şi-şi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul. Iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de a săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mâna şi-o întărea spre rane! şi prinse pe toţi boierii cei mari şi aleşi, şi-i munci cu multe munci şi cumplite şi le luă toată avuţia, şi se culca cu jupânesele şi cu fetele lor înaintea ochilor lor. De aci unora le-au tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-au înecat şi pre alţii i-au spânzurat. Iar el se îmbogăţea şi creştea ca cedrul pâna la ceriu" etc.