Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă
Cu flori galbine-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!

De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!

De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!

Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dismierdătoare!

                 *

     Doina, doiniţă!
De-aş avea o puşculiţă
Şi trei glonţi în punguliţă
Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şepte fraţi,
Toţi ca mine de barbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea răzbunătoare!

                 *

     Doină, doiniţă!
Şi i-aş zice: „Mândruliţă,
Mă jur p-astă cruciuliţă
Să te ţin ca un bădiţă!“

Şi i-aş zice: „Voinicele,
Să te-ntorci cu rândunele
Peste dealuri şi vălcele!“

Şi le-aş zice: „Şepte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!“

Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!

Note
1.    ↑ Doina este cea mai vie espresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută!