Malca — aşa era numele nurorii lui jupân Strul — a ieşit afară să-şi vadă harabagiul. Ş-apoi, povestea cântecului; las' că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbujorată Malca... din pricina plânsului, că se despărţeşte de socri, pentru că întâiaşi dată venise ea la Neamţ, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decât două săptămâni de când se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupân Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Iţic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, şi la două săptămâni Iţic au adus pe Malca la Neamţ, a încredinţat-o în mâna părinţilor lui şi s-a întors repede la Piatra, să se gândească pe negustorie.

— Da' te-ai ţinut de cuvânt, moş Nichifor!

— Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioşmolesc atâta, că la drum e bine să porneşti cât de dimineaţă, iar seara să poposeşti devreme!

— Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moş Nichifor?

— Ă... ra! da' ce stai de vorbeşti, jupâne Strul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ţi pun nora în Piatra.

— D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvali nora!

— Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite, şi, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine... Ia, numai cu maica Evlampia, desăgăriţa din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptişor la drum; şi cu asta-mi aducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtuiască iepuşoarele. Şi eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: "Măicuţă, de ce eşti scumpă la tărâţe şi ieftină la făină?" Ea atunci se uita galeş la mine şi-mi zicea cu glas duios: "Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata văcuşoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinţii pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; şi dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sfinţiile lor ştiu mai multe decât noi, păcătoasele!" Dacă am auzit aşa, am zis şi eu, în gândul meu, că are întrucâtva dreptate maica desăgăriţa, şi am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică şi voieşte cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum şi cu vaci. Şi apoi, giupâneşica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da şi pe jos câte-oleacă; mai ales că acum e o frumuseţe afară la câmp, de turbă haita! Da' ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneşică Malca, să te duc la bărbăţel acasă; ştiu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.

— Iaca, mă sui, moş Nichifor!

Şi îndată încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare şi alte mărunţişuri. Apoi Malca îşi ia ziua bună de la socri şi se suie deasupra saltelelor, în fundul căruţei. Iară moş Nichifor se azvârle pe capră, dă bici iepelor şi lasă pe jupânul Strul şi cu ai săi cu lacrimile pe obraz.

Prin târg, aşa mâna de tare moş Nichifor, de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva.

Prundul, satul şi dealul Humuleştilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă.

Dar de pe la Grumăzeşti încolo, moş Nichifor a ras o duşcă de rachiu din plosca lui cea de Braşov, şi-a aprins luleaua şi a început a lăsa iepele mai la voie.

— Doamne, jupâneşică, Doamne! Vezi satul ista mare şi frumos? se cheamă Grumăzeştii. De-aş avea eu atâţia gonitori în ocol şi d-ta atâţia băieţi, câţi cazaci, căpcâni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!

— Să te-audă Dumnezeu, să am băieţi, moş Nichifor!

— Asemene şi eu gonitori, jupâneşică... că de băieţi nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulţi înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe piept, are să rămână căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte!

— Nu te supăra, moş Nichifor, zise Malca, că poate aşa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că aşa scrie şi la noi în cărţi despre unii, că tocmai la bătrâneţe au făcut copii!

— Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărţile cele a d-voastre în pace, că eu ştiu ce ştiu eu, degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit şi eu spunând în biserică la noi că "Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă". Apoi ce-ţi trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin casa cu baba pân-acum. În privinţa asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă până la sfârşitul vieţii, şi copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i aşa, jupâneşică? Mai zi, dacă ai ce!

— Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor.

— Ba chiar aşa-i, jupâneşică dragă, cum îţi spun eu. Ptru! ciii!... Da' bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba şi, când se trezeşte, cine ştie unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul şi tovărăşia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnaţi înainte! Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. Hei! jupâneşică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; ştiu că am avea ce asculta!

— Da' ce-a fost pe-aici, moş Nichifor?

— Of! jupâneşică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici, fără să fie jefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplă mai mult noaptea decât ziua. Însă pe mine, unul, de n-aş grăi într-un ceas rău, până acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte câteodată, dar nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, şi ei s-au dus în treaba lor.

— Ă...ra! moş Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem! V-am spus că era şăgalnic moş Nichifor, şi, când spunea câte una, ori te ţineai cu mâna de inimă, râzând, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică.

— Iaca un lup vine spre noi, jupâneşică!

— Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu?

— Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu, unul, ţi-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A şezut ea aşa cât a şezut şi apoi a zis tremurând:

— Unde-i lupul, moş Nichifor?

— Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, jupâneşică, ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era frumos.

N-apucă a sfârşi bine moş Nichifor, şi Malca zice cătinel:

— Să nu mai zici că vine lupul, moş Nichifor, că mă vâri în toate boalele!

— Nu că zic eu, da' chiar vine, iacătă-l-ăi!

— Valeu! Ce spui? Şi iar se ascunde lângă moş Nichifor.

— Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, jupâneşică, aşa-i? şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu...

— Nu mai vine lupul, moş Nichifor?

— Apoi, na! eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! Ia, pe la Sfântul Andrei umblă şi ei mai câte mulţi la un loc. Ş-apoi, vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea pe ruşine, lăsându-şi pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă. Iaca şi Dealul Balaurului, jupâneşică! Ia, aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură, şi când şuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau şi se băteau cap în cap, de spaimă, şi ţipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.

— Valeu! şi unde-i balaurul, moş Nichifor?

— D-apoi mai ştiu eu, jupâneşică? Pădurea-i mare, el ştie unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mâncat foarte mulţi oameni şi a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră şi cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai ştiu eu pe cine să cred?... Că oamenii vorbesc vrute şi nevrute. noroc numai că eu unul ştiu solomonii şi nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind şarpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.

— Da' ce-s acele solomonii, moş Nichifor?

— Ei, jupâneşică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, şi ce n-a făcut ea şi cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, şi tot nu i-am spus. Şi ea, din pricina asta are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulţi înainte; că atunci mi-aş lua şi eu una tinerică, şi macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dânsa, cum ştiu eu, şi apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mă morocăneşte şi-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsa acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva.