Pe podelele reci de cărămidă

1

Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniţei se desemna în fâşii crucişate gratiile de fier din fereasta înaltă şi boltită, luna 'nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniţei şi, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbaţi şi fixi — ea-şi frângea mânile ei în lanţuri şi din când în când îşi netezea părul ei desfăcut, ce cădea pînă la şolduri în viţe şi 'ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gât cu o cordeluţă roşie.

Femeia răzimată de stâlp era atît de albă încât părea o statuă şi una cu stâlpul.

Apoi deodată şezu. Luă copilul în poală şi buzele ei vinete surâseră — ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit şi nebun :

— O, steaua mea, îngerulmeu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile 11 Ierusalimului p[e] 12 cari le-au dărâmat , pentru mărirea poporului lui Israil , pentru regii lui pe cari - i despreţuiră —stau în singurătate şi plâng . Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire şi nouă putere. Şi tu eşti acel erou. Tu eşti Messia , îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă—copil de rege să te 'ncoron . Ea-şi desprinse de la gât un cerc de aur şi-l apăsă pe fruntea copilului.

— Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos , o, prea frumos, nalt, în haina lui neagră, cu coroana scumpă pe frunte, să te vadă pe tine în leagăn — Împărat al lumei întregi. Surâzi , surâzi cu gura ta cea mică... îngerii vorbesc cu tine ? îngerii îţi arată mantia, tronul, sceptrul tău... Visezi! visezi ce ai să fii... dulcele meu Domn!

Deodată ea se ridică. Umbra ei se - aruncă pe părete. Ea-şi întinse mâna slabă şi fină spre umbră, cu cealaltă îşi răsfoi părul de pe frunte şi zise cu bucurie:

— Tu eşti... Ştefane... Ce frumos eşti tu, Doamne! Dulce Doamne! Adu - ţi aminte de acea noapte ...O! Tu ştii acea noapte, când în patul tău te-am cuprins pentru întâia oară în braţele mele... când mi-am mlădiat corpul de corpul tău ― ***!... Şi vezi-o! floarea amorului nostru... Doamne!... Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu!
Luna se strecura încet şi umbrele zăbrelelor şi a stâlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă şi pe murul sur.

2

Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriţi şi mestecate ca hainele rupte şi lucrurile vechi din desacul unui jidov. În fereşti, bucăţi de sticlă colorată, lipite cu hârtii sfâşiate din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roş înşirate pe-un fir de aţă şi singurul spectator, luna, privea când într-o casă, când într-alta, în toate deodată şi pe rând. El văzu cărţi vechi, în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas şi caftane sărace. Astfel lumina le revedea pe rând aceste odăi de-o pestriţă diferenţă, deşi casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur ― Sionul ruinat ― de jur împrejur proptit de bârne de stejar şi, înaintea casei cahalului, un bou junghiat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafar ă, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în perete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scrişi cu stele... Nu era aceasta cu bolţi mândre nalţate, cu icoane luminoase pe ele, cu şiruri de stâlpi sfinţiţi de cântări melodioase ― era o arhitectură ţapănă, rece, goală ― era atât de pustiu de frumuseţe ca pieptul unui om mort...

Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrişul uliţei ce-l puteai număra, şi umbra evreului, lipită pe pereţi, îl urma parecă... Într-o căsuţă mică se vedea prin fereasta colbăită şi afumată arzând un muc. El s-apropie şi bătu încet. Un bătrân cu barba sură şi lungă apăru în prag. Erau Ruben şi Levy.

― Le-ai adus, zise el încet, şi ce face Hagar a mea, ginere? zise el încet, Hagar cea frumoasă!

― Hagar? Mă numeşti ginere şi-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tânăr oţărât.

― Şi de ce nu, ginere? Pentru c-am vândut pe Hagar creştinului? Ţi-oi plăti pentru c-am vândut femeia ta ― şi nu este Hagar a mea în turn? Sărmana Hagar!

― Şi de ce nu mi-a trimis-o înapoi creştinul? zise cel tânăr şi o lacrimă îi udă ochii, aş fi primit-o înapoi... N-aş fi fost supărat. Eu sunt un evreu sărac şi mi-era dragă... Ce-mi pasă mie că ea câştigă bani şi altfel, numai să fie şi a mea... Să mi-o [fi] vândut pe jumătate preţ, ca o haină veche, aş fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă...

― Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ţii de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plângând ea-n pustiu şi mă va fi blăstemând, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud... Dar taci... să tăcem, zise bătrânul netezindu-şi barba, să-mpărţim aurul ce mi l-a dat creştinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărţim ca rude de sânge.

El îşi ridică poala caftanului şi scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun şi şezu.

― Mi-au dat treizeci... capeţi tu cincisprezece. ― Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat şi cu capul între mâini.

Bătrânul numără pân-în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. Apoi zise apăsat:

— Cincisprezece capăt numai ? Oare fata nu era întreagă a mea ? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar.

— Nu-ţi las banii ceilalţi . . . dă-mi cei cincisprezece, căci sunt ai mei. Levy nu răspunse un cuvânt . El se uită la mucul de lumânare fix şi neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră şi negeluită , se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese2 - ntr-o parte . . .

— Nu-ţi las banii, zise Ruben cu glas mai tare 3. Destul am stat ş-am plâns nopţi întregi, mi-am întors picioarele la căp[ătâi *] pentru Hagar — ş' acum nu vrei să-mi dai preţul întreg ? Bătrânul se uita ciudat. Lampa era pe stinse.

— Lumina se stinge, zise Ruben, pîn' a nu se stinge lumina, numără-mi banii.. . Levy scoase un cuţit din sertar şi juca cu ascuţişul lui în lumina lampei. Lumina pâlpâia mai tare.

— Ţi-o jur pe D-zeul Sionului, noaptea aceasta nu va trece fără să am banii toţi. Eşti surd, bătrânule , n' auzi ?

— Lumina încă arde, zise Levy.

— Am spus, lumina între tine şi mine — iată, zise, Ruben, ş-o răsturnă la pământ . Se stinse, numai sfeştila mai licărea.

El îşi 'ntinse mânile peste masă şi-l apucă pe bătrân de barbă. Bătrânul nu zise nimic. C-o mână-şi strânse brâul, cu cealaltă lovi cu cuţitul pe contrariul lui şi-i străpunse gâtul, încât sângele-i împroşcă obrazul. Tânărul se răsturnă cu scaun cu tot şi sângele-i curgea şiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pământ şi se 'mprăştiase prin balta de sânge . Nepreocupat de cel tânăr, Levy culegea galben cu galben, îi curăţea de sânge şi năsip şi-i punea în punga lui veche... Apoi stătu mult în tăcere, părea a socoti ceva.

Apoi sări de pe scaun şi luă sacul pe care Ruben l-adusese, îl dezlegă la gură, scoase şi distinse pe masă ce era în el... erau straie purtate de Domn, cari odată de mare preţ or fi fost. Levy murmură 11 în barba pe care şi-o ridica[se] cu mâna la buze.

Pe uliţă nu era nimeni. Luna apusese, părea că inima nopţii îşi scursese sângele luminos, căci era întuneric .. . Cercă dacă uşa-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort şi se culcă. Dar numai aţipea şi nu putea dormi. El se zvârcolea în pat şi din când în când îşi bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze şi să geamă, se sculă din pat, lung şi slab, şi pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese 15 hainele de Domn.

— Trebuie să mă duc la Hagar în turn, şopti el monoton, Hagar ! Hagar ! Şi nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniţei, căci duşmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie şi le 'nchiasă pe dos şi în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Îşi puse o cucă veche pe cap şi se uită în oglindă. El se sperie.

„M-am făcut Domn, unsul goimilor, el căruia * i-am vândut fata, D-zeu mă ierte. Îmi trebuiau banii ca să mă duc la Ieruşalaim , căci sunt bătrân şi Rabbin . Acuma m-am făcut singur Domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beţie. Şi m-am făcut Domn ! M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul l7 tronului din Sion. Şi Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ş-oi cânta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cântecul arfei Sionului”.

El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mână şi merse pe uliţele strâmte ale mahalalei jidovilor . Dar drumul nu şi-l greşi . Ajunse la un loc gol, între murii cetăţii Sucevei şi murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge decât prin cărăruşi strâmte şi treceri printre case, de puţini cunoscute.

3

Luna apusese şi tânăra evreică şedea în fereastă şi se uita în noaptea neagră, umbra urieşas [c]ă a închisorii ei dispăruse şi lumina de stele era slabă. Faţa ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui... El era şi mai ciudat şi mai fantastic ca mai înainte. Bonetul îi sta strâmb pe cap, părul lui lung şi sur flutura în vânt. Când evreica-l văzu începu să râdă cu chicot de bucurie.

— Ai sfârşit palatul tău cel nou ? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate 'n mătase roşie, cu oglinzi nalte de şapte coţi în care să mă văd goală din creştet pân-în călcâie . . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ştefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii.

— Ştefane! Vezi tu regele evreilor ! Gătitu-i-ai scaun împărătesc şi schiptru pentru mânile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul ? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-1 din nou, şi pare c-ai îmbătrânit tare ... de ce posteşti, să nu posteşti , făt-frumos ce eşti. Dar deodată ea păru a-l recunoaşte.

— Nu eşti tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-şi smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui.

— Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughiţând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin şi am venit la Hagar a mea în turn.

— Vai, Ştefane, zise ea încet, te-ai făcut urât acum. Ai lipsit multă vreme de la mine şi de la copilul meu, ţi-ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou . . . Şi erai aşa de frumos, Ştefane, şi sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru , şi ochii tăi — ca ochii de hulub .