Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla în Elveţia nici asociaţie, nici cantoane, nici dietă. Cât pentru împăratul, el stăpânea numai în mijlocul acestor ţări, cu titlul de şef a contelor de Habsburg, o mare câtime de oraşe, cetăţi şi pământuri, care fac astăzi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia ş.a. Ceilalţi, care stăpânea rămăşiţa ţării, era conţii de Savoia, de Neuschatel şi de Rapperschwyl.

Ar fi greu a face istoria individuală a acestei nobilimi bogate, desfrânate şi turburatice, pururea în război şi în desfătări, storcând sângele şi aurul supuşilor săi şi coperind toată culmea dealurilor cu turnuri şi cetăţi, de unde ca nişte vulturi din cuibul lor, se slobozea în câmpie ca să răpească objectul dorinţei lor, cu care se înturna de îl punea în siguranţie în dosul zidurilor castelelor lor. şi să nu socoată cineva că numai mirenii singuri făcea asfel de jăfuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanţa, Cuara şi Lauzana trăia tot de asemenea, şi bogaţi abaţi de Saint-Galeş şi de Ensielden urma pilda şefilor lor îmmitraţi, precum şi mica nobilime pe acea a marilor baroni.

În mijlocul astei ţări pline de robi şi de împilători, trei mici cotune rămăseseră slobode; aceste era: Uri, Schwitz şi Unterwald, care de la 1291, prevăzând zilele nenorocirei şi primejdioasele împrejurări ascunse în vremea viitoare, se adunaseră şi să îndatoriră a-şi apăra împreună, împrotiva oricărui, persoanele lor, familiile lor, averile lor şi a se ajuta la o asemenea întâmplare prin sfaturi şi prin arme. Această alianţă le a fost dată de Eidgenossen(Ugonoţi), adică legaţi prin jurământ. Albert, îngrijit de acest întâi semn împrotivnic, vru a-i sili să se lasă de protecţia împăratului, singurului lor suzeran, şi să se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, dacă vreunul din fiii săi n-ar fi ales la tronul roman după el, să aibă suveranitatea acestor ţări, care, fără aceasta, scăpa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria.

Dar, Uri, Schwitz, şi Underwald văzuse de ajuns ce straşnice tâlhării se făcea împrejurul lor, ca să se înşale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au făcut la 1305 prin deputaţii lui Albert şi s-au rugat să nu-i lipseascăde protecţia împăratului domnitor sau, după espresia obicinuită în acea vreme, să nu-i despartă de imperiu.

Albert le a trimis răspuns că dorinţa sa era de a-i adopta ca pe nişte fii ai rigalei sale familii, făgădui feude celor mai de frunte cetăţeni ai lor, şi vorbi că va face câte zece cavaleri de cantoane, însă aceşti bătrâni munteani au răspuns că aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuouă. Atunci Albert, văzând că nu poate face nimic acestor oamini prin corupţie, vru să vază ce li să va putea face prin tiranie; aşadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a căror caracter despotic şi pornit îl cunoştea; aceştia era Hermann Guessler de Brouneig şi cavalerul Berlinguer de Landenberg. Nuoii bailifi să aşăzară pe însuşi pământul confederaţilor, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusă stăpânire pe castelul rigal de Sarnen, în Underwaldul de sus; şi Guessler, negăsind lăcaş vrednic, el în săraca ţară ce-i venisă în parte, zidi cetate, caria îi dete nume de jugul de Uri: îndată apoi începu a se pune în lucrare planul lui Albert care nădăjduia că, prin tirania asta, va hotărâ pe confederaţi a se deslipi ei însuşi de imperiu şi a se pune subt protecţia casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greşeli fură pedepsite prin mari globiri, şi lăcuitorii trataţi cu mândrie şi dispreţ.

Într-o zi, Hermann Guessler, mergând prin cantonul de Schwitz, să opri înaintea unei case pe care o isprăvea de zidit, şi care era a lui Werner Stauffacher.

— Nu e ruşine, zice el adresându-se la scutierul (écuyer) ce-l urma, că nişte ticăloşi servi (serfs) zidesc aşa case, când colibile sunt încă prea bune pentru ei?

— Las să o sfârşască, stăpâne, răspunse scutierul ; şi când va fi gata, vom pune să sape de-asupra uşii armăturile casei de Habsburg şi vom vedea dacă stăpânul va avea obrăznicia să zică că e a lui.

— Bine zici, zise Guessler; şi, dând pinteni calului, trecu înainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul uşii, ea auzi această vorbire şi dete îndată poruncă lucrătorilor să-şi lasă lucrul şi să se ducă pe acasă. Toţi s-au dus.

Când Werner Stauffacher să întoarse, văzu cu mirare casa singură şi întrebă pe femeia sa pentru ce se duseseră lucrătorii şi cine le a fost dat poruncă.

— Eu, răspunse ea.

— Şi pentru ce, nevastă?

— Pentru că o colibă e tot ce trebuie la vasali şi la robi. Werner oftă şi intră în casă. îi era foame şi sete: se aştepta să găsească prânzul gata. Se pusă la masă; femeia lui îi dete pâine şi apă şi să pusă lângă el.

— Dar ori s-a sfârşit vinul din pivniţă, caprile pă munte şi peştele în lac? zise Werner.

— Trebuie a şti trăi după starea sa; pâinea şi apa sunt mâncarea vasalilor şi a robilor.

Werner încreţi sprincenile, mâncă pâinea şi bău apa. Noaptea sosind, se culcară. Pân a nu adormi, Werner vru să îmbrăţoşeze pe nevasta sa, ea îl împinse.

— Pentru ce mă împingi, nevastă? zisă Werner.

— Pentru că vasalii şi robii nu trebuie să dorească a da viaţă la copii ce vor fi vasali şi robi, ca şi părinţii lor.

Werner sări din pat, se îmbrăcă în tăcere, luă de pe părete o lungă sabie, o aruncă pe umăr şi ieşi fără să zică un cuvânt măcar.

Posomorât şi gânditor, mersă până la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu nişte pescari, trecu lacul, ajunse cu două ceasuri pân în ziuă la Attinghausen şi mersă de bătu la casa lui Walter Furst, socrul său. Bătrânul îi deschise însuşi şi deşi să miră de a vedea pe ginerele său la un aşa ceas, nu-l întrebă de pricina vizitei sale, dar dete poruncă unui argat s-a ducă pe masă un şold de căprioară şi vin.

— Mulţumesc tată, zisă Werner, am făcut un jurământ.

— Cum?

— Să mănânc numai pâine şi apă până la ceasul care e încă foarte depărtat.

— Care e acela?

— Acela când vom fi slobozi. Walter Furst să uită la Werner.

— Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice şi către alţii, nu numai către un bătrân care îl numeşti tatăl tău?

— Le voi spune şi în faţa împăratului din cer şi în faţa împăratului de pe pământ.

— Bine ai grăit, fătul meu! De mult aşteptam din partea ta o aşa vizită şi un aseminea răspuns, începusem a crede că nici una nici alta n-o să mai vie.

Să auzi bătând la uşă: Walter Furst deschisă. Un tânăr, înarmat cu un toiag ce semăna cu o măciucă, era la uşă; o rază a lunei lumină atunci faţa lui palidă şi turburată.

— Melhtal! strigară într-un glas Walter Furst şi Stauffacher.

— Şi ce cauţi tu? urmă Walter Furst, speriat de gălbineala lui.

— Azil şi răzbunare, zisă Melhtal cu un glas posomorât.

— Vei avea ce ceri, răspunsă Walter Furst dacă răzbunarea atârnă de la mine, precum azilul.

— Ce s-a întâmplat, Melhtal?

— S-a întâmplat că îmi aram ogorul şi aveam la plug cea mai frumoasă păreche de boi din cireada mea, când o slugă a lui Landenberg, trecând se opri lângă mine, apoi apropiindu-se:

— „Iată nişte boi prea frumoşi pentru un vasal (clăcaş)? zise? trebuie să-şi schimbe stăpânul.

— Aceşti boi sunt ai mei, i-am zis, şi fiindcă-mi trebuiesc n-am gând să-i vânz.

— Şi cine-ţi vorbeşte de cumpărat, prostule?

Zicând, a scos din cingătoarea sa un cuţit de jupuit vânatul şi a tăiat funia.

— Dar, de-mi vei lua aceşti boi, cum o să fac ca să-mi ar ogorul?