— Ascultă şi ia seama cât de încet se apropie lătratul; îl ţin în zgardă ca să nu piardă urma noastră; altfel Naft ar fi pân acum lângă noi, în vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pană să ne ajungă.

Naft latră iarăşi, dar fără vreo apropiere însemnată; din împrotivă, ar fi zis cineva că glasul e mai depărtat decât cum să auzise întâi.

— Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se depărtează.

— Ba nu, răspunsă Conrad. Naft este un prea bun câine ca să le facă greş; vântul s-a întors, ascultă, ascultă. O straşnică izbire de tunet curmă lătratul, care cu adevărat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tăcu şi el se auzi din nou.

— Să fugim, strigă Roschen, să fugim spre grotă!

— Şi ce ne poate folosi grota acum, daca pân în două ceasuri nu vom pune lacul între noi şi acei ce ne gonesc, suntem perduţi.

Zicând aceste, o luă de mână şi o trase.

— Unde te duci, unde te duci? strigă Roschen, perzi direcţia lacului.

— Vino, vino, trebuie să căutăm şi noi a amăgi p-aceşti vânători de oameni: sunt trei ceasuri de aici până la lac şi de ne vom duce în linie dreaptă până în douăzeci de minute, sărmană copilă, nu vei mai putea merge; vino, îţi zic.

Roschen făr a răspunde, îşi adună toate puterile şi, înaintând cu grabă în direcţia aleasă de bărbatul său, merseră aşa ca la zece minute; când deodată să aflară pe marginile unei largi crăpături, care sunt atât de dese prin munţi; un cutremur o produsesă în nişte vremi uitate şi de strămoşi, şi o râpă de douăzeci picioare de largă şi o legă de lungă, poate, făcea o cingătoare adâncă muntelui. Era o zbârcitură de acele ce vestesc îmbătrânirea pământului; dar, sosind acolo,

Conrad slobozi un strigăt straşnic. Slaba punte, ce slujea de comunicaţie de la un mal la altul, fusesă sfărâmată de o stâncă ce se dărâmase din vârful Roestockului. Roschen pricepu câtă desnădejde era în acel strigăt şi, socotindu-se prăpădită, căzu în genuchi.

— Nu, nu; nu e încă ceasul de rugat, strigă Conrad, cu ochii strălucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot.

Zicând aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care creştea singuratic şi despoiat de crengi pe marginea râpei şi începuse lucrul mântuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un duşman mai nătâng şi mai puternic decât vijilia, gemea din rădăcină pan în creştet.

Roschen încuraja pe bărbatul său, tot ascultând glasul lui Naft care în vremea acestor întârzieri şi împrotiviri se mai apropiese.

— Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremură copacul! O! cât eşti tu de vârtos şide puternic! Curaj, Conrad; se povârneşte, cade! Cade! O, Dumnezeule, îţi mulţumesc, iată-ne mântuiţi!

Bradul tăiat din rădăcină, supuindu-se împingerii ce îi dase Conrad, căzuse d-a curmezişul râpei, înfăţoşând o punte netrecută pentru oricare altul afară de un muntean, dar îndestulă pentru piciorul unui vânător.

— Nu te teme, strigă Roschen mergând spre ea; nu te teme Conrad, şi mă urmează.

Dar, în loc de a o urma, Conrad, neândrăznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu faţa la pământ şi înţepenea copacul cu peptul său, pentru ca să nu se clatine subt paşii preaiubitei sale; în vremea aceasta, lătrările lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodată, Conrad simţi că mişcarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei încetasă, ridică ochii şi o văzu de ceea parte tinzându-i braţele şi îndemnându-l să vie. Conrad începu îndată a merge pe acea punte ce să clătina, cu un pas statornic, ca şi când ar fi trecut un pod de piatră; pe urmă, ajungând lângă femeia sa, se înturnă şi, cu o izbire de picior, îmbrânci bradul în adânc. Roschen îl urmă cu ochii şi, văzându-l sfărâmându-se de stânci şi sărind din adânc în adânc, îşi înturnă privirea şi ameţi. Conrad, din împrotivă slobozi un răcnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului şi a leului după o biruinţă, pe urmă, petrecând braţul pe lângă mijlocul Roschenei, se adânci pe urma unei poteci călcate numai de dobitoacele sălbatice.

Cinci minute după aceasta, gonaşii povăţuiţi de Naft sosiră pe malul râpei!... în vremea aceasta viforul îşi îndoia puterile, fulgerile se urma fără curmare, tunetul nu înceta minut de a se auzi, ploaia cădea şiroaie, chiotele vânătorilor, lătrările lui Naft, toate se perdea în acest haos. După un sfert de ceas, Roschen se opri.

— Nu mai poci merge, zise ea lăsând mâinele în jos şi încujbându-se pe genuchii săi; fugi singur, Conrade, fugi, te rog.

Conrad se uită împrejurul său, ca să poată cunoaşte cât de departe se afla de lac, dar vremea era atât de posomorâtă, toate obiecturile au fost luat subt vălul viforului o faţă atât de uniformă, încât îi fu neputinţă a se îndrepta, înălţă ochii spre cer, dar el era numai trăsnete şi fulgere, şi soarele fugise ca un rigă destronat. Locul plecat la vale îi arăta oarecum drumul ce avea să urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutăţi a locului atât de comune în munţi şi pe care numai copitele căprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lăsă şi el mâinile în jos şi gemu ca un luptător ce e mai învins.

În momentul acesta, un lung şi deşănţat clocot se auzi viind din vârful Roestockului; muntele se clăti de trei ori asemenea unui om beat şi o negură caldă, ca aburul ce se rădică deasupra apei ce ferbe, trecu.

— Un vârtej! (trombe) strigă Conrad, un vârtej!... şi, luând pe Roschen în braţe, se aruncă cu ea subt bolta unei manine stânci, strângând cu un braţ la sân pe femeia sa şi încleştându-se cu celalalt de stâncă. Abia era subt acest adăpost când crengile de pe sus a brazilor tremurară, apoi curând astă mişcare se comunică la crengile de mai jos. Un şuierat, a cărui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se plecă ca un câmp de spice; pârăituri straşnice se auziră şi curând văzută trunchiurile copacilor celor mai tari sărind în bucăţi, desrădăcinându-se, rădicându-se ca când mâna unui demon îi lua, trecând, de păr, şi fugind înaintea suflării vârtejului, învârtindu-se ca o rondă nebună de gigantice şi grozave fantomuri.

Deasupra lor o grămadă deasă de crengi de ramuri frânte şi de tufari fugea, urmând tot acea împingere, de dedesubt sărea mii de stânci rupte din munte, care se învârtea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adăpostiţi ţinea prin legături din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea stătu nemişcată, protectând pe fugari care, aflându-să chiar în centrul viforului, urmări cu un ochi spăimântat mersul groaznicului fenomen care, înaintând în linie dreaptă şi răsturnând toate împrotivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casă care se făcu nevăzută cu el, ajunse la lac, despică negura care îl acoperea în doi păreţi ca de piatră, întâlni o luntre pe care o cufundă şi merse să moară de stâncile Axembergului, lăsând locul ce-l petrecuse deşert şi despoiat ca aşternutul unui râu scurs.

— Aide, iată drumul nostru însemnat, strigă Conrad, trăgând pe Roschen în cărarea făcută de vârtej. Avem să urmăm numai astă rană a pământului ca să ne ducă la lac.

— Poate că, zise Roschen, adunându-şi toate puterile ca să urmeze lui Conrad... poate că viforul ne-a fi mântuit de duşmanii noştri.

— Aşa, răspunsă Conrad, aşa, daca le-aş fi lăsat puntea în urmă... căci s-ar fi aflat tot într-o linie cu noi, şi atunci poate am fi văzut leşile lor trecând pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost sâliţi să ia în stânga, ca să încongiure râpa. Vârtejul le-a fi dat vreme să ne ajungă, şi iată dovada: ţine, ţine... auzi? Iar începuse a se auzi lătratul lui Naft. Conrad atunci, simţind că puterile Roschenei o părăseau, o luă în braţe şi, încărcat cu astă sarcină, apucă drumul mai grabnic decât ar fi putut urmat de ea.

Zece minute de o tăcere de moarte urmă puţinelor vorbe ce soţii îşi ziseră. Dar, în vremea acestor zece minute, Conrad câştigase mult loc; lacul i se părea acum pintre negură şi ploaie abia ca la cinci sute paşi departe. Cât pentru Roschen, ochii ei era pironiţi pe drumul ce venise. Deodată Conrad o simţi tremurând piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auziră; aceştia era soldaţii care îi gonea şi care în sfârşit îi zăriseră, într-acel minut, Naft veni sărind lângă stăpânul său; cunoscându-l, să smâncise într-atât încât rupsăse lanţul din mâna acelui ce-l ţinea; câteva verigi spânzura încă de zgarda lui.

— Aşa, aşa, murmură Conrad, tu eşti un credincios câine, Naft; dar credinţa ta ne perde mai bine decât o vânzare. Acum nu e goană, e fugă.

Conrad se îndreptă în linie dreaptă spre lac, urmat ca la trei sute paşi de opt sau zece arcaşi al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o altă pedecă se înfăţoşa, lacul era pornit ca o mare nebună şi, cu toate rugăminţile lui Conrad, nici un vâslaş nu vru a-şi primejdui viaţa sa ca să scape pe la lui.

Conrad alerga ca un ieşit din minte, purtând pe Roschen mai leşinată şi cerând în glas mare apărare şi ajutor, gonit de arcaşi, care la tot pasul să apropia.

Deodată, un om sări de pe o stâncă în mijlocul drumului.

— Cine cere ajutor? întrebă.

— Eu, eu, zise Conrad; pentru mine şi pentru astă sărmană femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre!

— Veniţi, zise necunoscutul sărind într-o barcă legată la mal.

— Oh! eşti mântuitorul meu! Dumnezeul meu!

— Mântuitorul este acel ce şi-a vărsat sângele său pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes în calea voastră; mulţămiţi-i şi, mai vârtos, rugaţi-l; căci o să avem nevoie să nu ne piardă din vederea sa.

— Dar nu trebuie măcar să ştii pe cine scapi?

— Sunteţi în primejdie, iată tot aceea ce-mi trebuie să ştiu, veniţi!