Viaţa este în trecut şi în viitor: dorinţă şi căinţă, în cea întâi jumătate a vieţii omul încă nu trăieşte şi apoi începe a muri. Conştiinţa ticăloşiei noastre ne depărtează pururea cu privirea înainte sau înapoi; fericirea o vedem tot dincolo de orizonul nostru.

Cu ce nătângie ne ţinem de cele mai mici suvenire! Ce înrâurire au asupra noastră o melodie nesimţitoare poate pentru toţi, o privire a cerului, vederea sau mirosul unor floricele pe care alţii le calc în picioare cu nebăgarea de seamă. Aşadar, mă veţi ierta că vorbesc cu complacere de Vergiss-mein-nicht, floricică cu petalele de un albastru deschis, cu frunzele verde închis, pe care sviţerii o numesc iarba mărgăritarului, care creşte pe malul râurilor şi a lacurilor, avându-şi pururea picioarele scăldate în apă. Dar pentru poetul făr amor, pentru acel a cărui suflet a fost sfărâmat de chinurile unui amor viclean, aurul e numai aur, metal ca şi ferul şi plugul. Lauda nu este decât o groasă tămâie ce ameţeşte capul; cununele de flori sunt cununi de spini care acopăr faţa lui galbănă de sânge şi de sudoare. Heinrich lăsase la Maiensa o fată care aştepta înturnarea lui; care să deştepta noaptea când era furtună şi să ruga lui Dumnezeu pentru dânsul. După trei ani el s-a înturnat bogat şi vestit. Multă vreme înaintea înturnărei sale, Măria auzise numele lui amestecat cu lauda şi amirarea; şi, prin o nobilă încredire, ea ştia că nici lauda nici amirarea nu dasă amorezului ei atâta fericire şi trufie precât îi va da cea întăi căutătură a junei fete ce-l aştepta de atâta vreme. Când Heinrich văzu de departe fumul oraşului său,

s-a oprit cuprins de bucurie şi, puindu-se pe iarba verde, a cântat un cântec curat şi melanholic, precum este fericirea. A doua zi pe la apusul soarelui, clopotele răsunară ca să vestească însoţirea lui Heinrich şi a Măriei la răsărirea luceafărului. Este un mormânt la Maiensa, dar fiindcă numele ce a fost săpat pe el s-a şters, mormântul nu să ştie a cui a fost; însă lăcuitorii spun că ar fi a unui cântăreţ (menestrel) neamţ, muzicant şi poet. Cântăreţul acela să numea Heinrich şi, fiindcă versurile sale era toate în lauda femeilor şi mai ales a Măriei, îi zicea Heinrich Frauenlob, adică poetul femeilor. El plecasă sărac ca să cutriere Alemania şi să-şi caute norocul prin romanţele şi talentul său, măcar că nu dorea pentru sine nici aur, nici slavă. Aurul e de dorit când poate sluji spre împodobirea femeii ce iubeşti. Când îţi trebuie ca să tinzi bogate covoare subt picioarele ei — ce s-ar răni atingându-să de pământ — sau să reverşi în preajma-i parfumuri mai puţin mirositoare decât răsuflul ei. Slava e de dorit când poetul poate pune pe o frunte blondă şi parfumată cununele ce cad pe fruntea lui, când laudele ce îi dau lui ajung, ca o dulce armonie, până la auzul femeii ce iubeşte. în momentul acesta, amândoi să primbla singuri pe aleea ce să-ntinde de-a lungul Rinului. S-au pus unul lângă altul pe un covor de muşchi, privin dusă în tăcere, hrăpiţi de fericire. Aceea ce să petrecea în sufletul lor nu să poate tălmăci cu vorbe de om.Văpseaua puternică pe care soarele o lasă la orizon să făcuse mai albă şi umbra înainta pe cer de la răsărit la apus. Amândoi au înţăles că trebuie să să ducă. Măria vru să învecinicească pomenirea astei frumoase seri, şi arătă cu mâna lui Heinrich nişte Vergiss-mein-nicht pe malul râului. Heinrich alergă şi culesă florile: dar, lunecând, căzu în apă. De două ori apa îl aduse în faţă şi iarăşi îl apucă. La cea a doua oară, el înturnă o de pe urmă căutătură spre malul unde era Măria şi, rădicând braţul, îi aruncă florile culese pentru ea. Voi să strige, apa îl înăduşă; să cufundă şi apa îşi reluă cursul, şi râul rămasă neted ca o sticlă. Măria a murit fecioară

Într-un schit de călugăriţe. Au tălmăcit tristul adio a lui Heinrich şi floricica albastră au numit: Vergiss-mein-nicht, adecă: Nu mă uita!