Întru o dimineaţă a unii zile de vară când de abia începusă auritile zori a să răvărsa pe orizonul cel ca porfira şi când roua dimineţii răcoré atmosfera ce aprinsă de arsiţile soarelui, când toate pasărelile împreuná frumoasăli lor glasuri spre a alcătui o armonie dulce de cântări spre lauda zâditoriului şi când florile aceli de multe feliuri aducé un miros plăcut, unde voi mai afla un aşa frumos loc? (zice un satir cari duce în latile lui spate un mari burduf plin de must şi suptsuoară o cupă şi un bucium), unde un aşa loc! (adaogé el, căutând împregiurul lui) aice, iarbă verdi, aice răcoritoare umbră supt aceşti mari stejari, şi ce aer minunat! De pe costişa aceasta privăsc cu dulceaţă pe vali oile păşunând în sunetul fluierului păstoresc. Iată şi izvor cu o apă mai limpide şi mai curată decât cristalul, aice am şi acest rădiu prin cari razile soarelui nu pot răzbate, of! Aice voi şâdé. Zâcând aceste cuvinte, au pus gios burdufu şi poamile ci le culesăsă, după aceea turnând, be must, binecuvântând pe Bachos că au dat şi satirilor dulcele lui nectar, în vreme aceea, pe denapoi, un alt satir viind încet l-au apucat de ochi.

— Lasă-mă, cine eşti? au strigat istalalt, trăgând flocoasăli mâini a prietenului, cini eşti? Lasă-mă,

— Pe numile lui Pan, nu te voi lăsa păn nu mă vei cunoaşte.

— O! tu eşti satire din alăturata peştiră.

— Ah! răule, tu mă cunoşti de pe glas, eu eram să pui rămăşag cu tine ca să-ţi beu puţintel must ...

— O! vino, prietine, că-ţi voi da şi far de aceea cât îţi va trebui.

— Dar ce cauţi aice?

— Astăzi mi-am călcat puţintel must şi am venit să mă vesălesc, tocma şi tu, satire, bine m-ai nimerit, vino să bem împreună.

Satirul îndată s-au pus gios şi au început a deşarta des cupile:

— Prietine, zici, dacă-i să mă ospătezi cum să cade, cântă-m ceva ca să fii desâvârşit: iată-ţi şi buciumul.

— Şi ce să-ţi cânt?

— Cântă-mi ... cântă-mi ... mări, cântă-m cântecul cel întâi cari l-au cântat Pan cu naiul cel făcut din nimfa Sirinx cari s-au metamorfosăt în trestie şi cu cari tângui amoriul său cel nenorocit.

— Bucuros, au răspuns celalalt, astăzi voi să te mulţămesc la toate. Aceste zâcând şi bând şi o cupă de must ca să-şi mai dreagă glasul, şi oftând au început într-acest chip:

„Nemilostivă Sirinx, dumnezăiesc chip şi inimă de tigru, în sfârşit nu te-ai plecat la rugăciunile meli, în sfârşit m-ai lăsat într-o vecinică jale, cumplită amorezată! la ce nu ţ-am plăcut! Cunosc că aceşti lungăreţi ai mei obraji, sprincenile aceste afundate şi nasul meu acest urât nu ţ-au plăcut, dar însă când încă prunc fiind, Ermat m-au arătat dumnezăilor, toţi s-au bucurat, toţi au râs cu vesălie de acest hazliu al meu chip. Aşa! aşa! cu urechile meii te-amauzit zâcându-mi că sunt cu coarne şi cu barbă de ţap, dar însă acest chip al meu au nebunit pe nimfa Ihó. Tu de multe ori mi-ai zis că sunt cu picioare de capră, şi eu te-am ascultat cu mulţămire, nădăjduind că mă voi învrednici vreodată să te sărut ca să stâng para amoriului acé cari mă arde, dar tu de-a purure cumplită, de-a purure surdă la rugăciunile meli, darurile meli îţi era urâcioasă, şi mieluşălul acel încă sugători la ţâţile maicii săli pe cari ţâ-l dam me-l aruncai înapoi. Dar cu toate aceste, o, nemilostivo, nu mă diznădăjduiesc cu totul. Socotesc că voi puté să te îmbrăţoşăz, să te sărut, dar acum mi-ai răpit cu nemilostiviri şi această de pe urmă mângăieri, prefăcându-te în trestii. Te tânguiesc, o, nimfă, jăluiesc ochii tăi acei negri şi mari, mă mâhnesc de acé înaltă talie, acel piept ca crinul, mâinile tali aceli albi, pentru cari şi Ira te-au zavistuit, ah! aceste toate nădăjduiem să li îmbrăţoşăz, să li sărut şi să mă vesălesc, dar, o! cum s-au schimbat toate întru o trestie uscată, numai pentru pizma ta, o, Sirinx, numai pentru ca să nu vezi pe Pan fericit, şi ai nimerit, o, cumplită nimfă. Iată eu, în loc ca să îmbrăţoşez un trup şi nişte braţă, apuc o trestie uscată, în loc ca să sărut răcoritoare buză şi nişte obraji ca trandafirul, apropii gura me de nişte aspri trestii, şi în loc ca, îmbătat de disfătări să cânt într-acele fericire me, mă faci să plâng într-însăle, rătăcit, departi de satiri, prin codrii cei pustii şi întunecoşi, soarta me ce crudă. Păduri şi câmpii, tânguiţi pe Pan, livezi şi dumbrăvi plângeţi-l pe el, copacilor, nu rodiţi, flori şi ierburi veştejâţâ-vă, Pan urăşte livezile celi răcoroasă. Pan urăşte florile celi mirositoare: nimfilor, nu vă mai bucuraţi, nimfilor nu vă mai împodobiţi, au prăpădit Pan nădejde, au perdut pe frumoasa lui nimfă; iată trupul ei cel minunat sădi acoló prifăcut în stuh şi bătut de vânturile crivăţului. Jăliţi satiri şi nu râdiţi, jăliţi şi nu vă îmbătaţi, Pan urăşte sărbătorile, Pan ş-au spart burduful cu must, ascundeţi-vă în fundul peşterilor şi acolo în întuneric tânguiţi norocul său, şi voi, păstori şi păstoriţi, cântaţi cu jăli patimile lui Pan, faciţi să răsuni munţii şi văile de jălnicile voastre cântări, insuflaţi şi turmelor voastre cu melodie măhniciunile meli. Ah! Plângiţi toate! Tânguiţi-vă toate! Că Pan ş-au prăpădit nădejde, ş-au perdut nimfa. Iată acoló stă dumneziescul ei trup, prefăcut în trestie şi bătut de vânturile crivăţului.“

Aice au isprăvit satirul cântecul său.

—O, prietine! au strigat celalalt, eu m-am mulţămit cu tine astăzi mai mult decât la nunţile lui Zeus şi a Irii cu toţi muritorii în Olimp, deci să mântuim şi mustul cari au mai rămas.

Aceste zâcând, au început iarăş a be, păn au sfârşit tot mustul din burduf, şi prietinul s-au dus vesăl iar celalalt, văzând că au început a să înfierbântá soarile, s-au tras lângă izvor pe pajişte, supt umbra unor tufoşi tei şi s-au culcat să-s odihnească.