Stele mândre lucitoare,

şi apoi se lasă lin ca vântul:

În ostrovul florilor,

La crăiasa zânelor,

Minunea minunilor.

Şi când vântul a aburit, iaca şi ei la Sfânta Duminică iar au sosit. Sfânta Duminică era acasă şi, cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întâmpinat şi i-a zis cu blândeţe:

— Ei, Harap-Alb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? — Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!

— Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.

— Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.

— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, şi de bine, şi de rău, şi Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit.

— Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume şi te mântuie". Dar ia să lăsăm toate la o parte şi, până la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânul te-a fi aşteptând cu nerăbdare. Şi, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: "Leagă calul unde zice stăpânul".

Şi odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dându-le lui Harap-Alb, zice:

— Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.

Şi pe la cântatul cucoşilor se ia Sfânta Duminică împreună cu Harap-Alb şi se duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc şi dormea cât un bei, până ce asfinţea soarele. Şi după aceea, sculându-se, o lua în porneală şi nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază.

— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mână; şi de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi apoi repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi otrăvit şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă, cum a asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să iei fără frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii la mine.

Şi aşa, Sfânta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb rămâne la pândă în groapă. Şi, când pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înăduşit: cerbul venea boncăluind. Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bea hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, când îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi şi zboară capul cât colo de la trup şi apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminică. Atunci sângele cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind şi a se răspândi în toate părţile, îndreptându-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfânta Duminică.

— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, aşa-i că am scos-o la capăt şi asta?

— Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful Spânului, rămânere-aş păgubaş de dânsul să rămân, şi să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!

— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du şi acestea, că i-or rămânea ele de cap odată.

Atunci Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este... Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să-i dea fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i dea fata şi împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu-său le ducea.

Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus ău şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mâna Spânului.

La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!

Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul. Şi, luând vorbă, zice împăratului:

— Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!

— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica păzeşte bostănăria". Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro... Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: "Omul sfinţeşte locul!"... Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!

În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încât a uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.

Fetele împăratului însă priveau la verişor... cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de cine... Vorba ceea: "Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ". Că altă, ce pot să zic?

La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.

În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul.

— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăişul paloşului, pe care jurase credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână.

— Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la porunca luminării-voastre.

Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta.

Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:

— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!