I

Pentru cine apreciază frumuseţile literaturii franceze, pentru cine înţelege calităţile stilului şi fineţea spiritului, moartea celebrului autor Prosper Mérimée e considerată ca un foarte trist eveniment, ca o pierdere importantă pentru domeniul literelor. Iară cine a cunoscut personal pe acest bărbat eminent prin ştiinţele filologice va regreta nu numai pe literatorul distins, pe filozoful amabil, dar şi pe unul din cei mai adevăraţi reprezentanţi ai spiritului de conversaţ ie franceză.

Bagajul său literar nu este voluminos; însă are mare preţ în ochii amatorilor estetici de scrieri ce pot servi de model, precum: Colomba, la Venus d’Ille, l’enlèvement de la redoute, le vase ètrusque, les chroniques de Charles IX etc. şi mai multe studii asupra literaturilor slave şi spaniole. El a fost cel întâi care a făcut cunoscut în Francia pe celebrul Puşkin, traducând diverse opere de ale acestui poet rus şi a scris un şir de epistole foarte interesante asupra Spaniei, unde îi plăcea ades să călătorească.

Tot ce a ieşit de sub pana lui este cizelat cu măiestrie, ca obiectele artistice ale lui Benvenuto Cellini; însă cine poate spune talentul său de narator? cine poate descrie fineţea observărilor spirituoase, care străluceau cu atâta profuzie şi atâta farmec în conversaţia lui! Eu am avut norocirea de a-l cunoaşte în călătoria din Spania, la anul 1853, şi a-l întâlni în mai multe rânduri, atât în Paris, cât şi la Cannes, unde-şi petrecea lunile de iarnă; şi dar găsesc de o plăcută datorie a spune compatrioţilor mei că Prosper Mérimée a fost unul din acele personaje eminente din Francia care s-a interesat mult la soarta României.

— România — zicea el - este acum ca o fetiţă de 12 ani, neformată încă; frumuseţea ei nu s-a dezvoltat, şi nimeni nu o bagă în seamă. Lasă ca să mai crească, să ajungă la epoca tinereţii, unde formele copilei se desemnă graţios, unde calităţile ei fizice şi intelectuale se afirmă, unde frumuseţea ia un caracter de splendoare regală, şi ochii lumii se vor îndrepta cu admirare spre dânsa. Tot ce doresc pentru România este ca să aibă nu 12, dar 20 de ani!

II

După întoarcerea mea de la Maroc, intrând în Spania pe la Cadix şi vizitând Sevilia, Cordova şi Grenada, m-am dus de am petrecut o lună de zile la Madrid în compania amicului meu, marchizul de Bedmar. Începutul iernii mă prinsese în acest oraş şi mă îngrijeam în privinţa dificultăţilor ducerii mele la Paris; căci pe la 1853 călătoriile în Spania se făceau cu diligenţe trase de câte 10 şi 12 catâri, prin locuri lipsite de orice confort. Mergând deci ca să mă sui în deligenţă, am fost prezentat lui Mérimée, chiar în momentul când conductorul ne chema pe nume, pentru ca să luăm locurile în cupeu. Norocul făcuse ca să am de tovarăş pe autorul Colombei, care se întorcea în Francia.

În noaptea aceea n-am preschimbat mai nici o vorbă împreună, căci eram despărţiţi prin o matahală groasă ce purta favoriţi englezi, favoriţi stacoşii, care se ridicau între noi ca doi tufari ruginiţi de brumă. A doua zi dimineaţă, plecându-ne pe după acei tufari, am cercat a ne vedea la faţă şi am legat cunoştinţă.

— Cum ai petrecut noaptea ? întrebă Mérimée.
— Rău şi cald din cauza vecinătăţii, am răspuns arătând pe englez, care dormea horăind.
— noroc că avem o asemenea sobă în cupeu, căci afară frigul e aspru.
— Aşa este, însă găsesc că soba ţine prea mult loc în apartamentul nostru.
— Ce vrei? Englitera a fost totdeauna o putere năvălitoare; dar acest trist adevăr nu ne poate opri de a dejuna. Luat-ai ceva provizii de drum?
— Bedmar mi-a purtat de grijă; am cu mine un paté rece şi vin de Xeres.
— Bedmar îsi cunoaste ţara şi nevoile călătorului în ţara lui.
— Cum? Spania?...
— Spania sună din ghitară, Spania dănţuieşte bolero şi caciucia, Spania face pronunciamenturi, dar nu ştie a se hrăni. În tot voiajul nostru, până la frontiera Franciei, nu o să găsim decât ouă clocite şi pui ofticoşi prăjiţi cu untdelemn de lampă.
— Untdelemn de lampă! Pentru ce nu untdelemn proaspăt ?

— Pentru că aşa e gustul spaniol. Închipuieşte-ţi că un amic al meu, consulul de la Alicante, neputând a se deprinde cu gustul naţional, a scris la Marsilia de i-au trimis două balerci de untdelemn de Provence, foarte limpede şi bun; fiind însă că avea o prea mare câtime, el a încunoştiinţat amicilor săi spanioli din oraş că voia să se desfacă de una din balerci. Amatorii alergară îndată din toate părţile, dar se întoarseră şi mai iute îndărăt fără a cumpăra untdelemnul, pentru că-l gustaseră şi-l găsiră fără arom... adică fără iz de lampă... Amicul meu se consultă cu colegul său, consulul englez, şi după sfătuirea acestuia el desfundă una din balerci şi o expuse la soare în timp de două săptămâni; apoi invită din nou pe amatorii indigeni ca să guste marfa. Perfect! strigară ei cu entuziasm, şi umflară balerca pe sus... Adevărul este că untdelemnul nu mai era bun nici chiar pentru lămpi, dar căpătase izul local... Astfel este patria lui Cid Campeador în privirea gastronomică! Însă ca o mulţumitoare compensare o să auzim tot drumul nostru sunetul castanietelor... Îţi plac castanietele?

— Îmi plac, când ele sunt mişcate de o frumoasă fiică a Grenadei.
— Mie-mi produc o impresie curioasă...
— Care impresie?
— Mi se pare că aud măselele spaniolilor clănţănind de foame. Începui a râde cu hohot şi trezii pe englezul de alăturea.

Matahala privi în dreapta şi în stânga cu buimăceala unui om ameţit de somn şi, văzându-ne ocupaţi cu dejunul, dete semnele cele mai îngrozitoare de foame. Îndată el scoase de sub picioare o torbă plină de cărnuri fripte şi se puse a le introduce în gura lui, cu o metodă maşinală, înlesnind această operaţie gastronomică prin ajutorul unei mari butelci de Madera.

Mérimée îl admiră câteva minute; apoi mă întrebă dacă am fost la Grenada şi dacă am văzut familiile de gitanos (ţigani) pe dealul din faţă cu Alhambra?

— I-am vizitat în vizuniile lor săpate în stânci şi am observat o mare asemănare între dânşii şi ţiganii din România.
— Şi cu acei din Rusia, adăugă Mérimée. Poetul rus Puşkin i-a descris prea bine într-un mic poem foarte original, pe care l-am tradus în limba franceză. Am admirat mai cu deosebire în el un cântec ţigănesc plin de o energie sălbatică.
— Vi-l aduceţi aminte?
— Dar; eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu! etc.
— Cum? observai întrerumpându-l; aceste versuri au fost compuse de Puşkin?
— Negreşit!
— Vă înşelaţi, domnule Mérimée; acesta e un cântec poporal de la noi. lată versurile:

Arde-mă, frige-mă,
Pe-un cărbune pune-mă!
De mă-i pune pe-un cărbune
Ibovnicul nu ţi-oi spune,
De mă-i bate cu o vărguţă
Peste ochi şi peste ţâţă,
Tot m-oi duce la portiţă
Să dau altuia guriţă.
De mă-i bate cu gardul
Tot m-oi iubi cu altul.
Via-n vară înfloreşte,
Iar în toamnă cum rodeşte
Vine-un graur de-o ciupeşte.
Eu de ieri am înflorit,
Sânu-mi încă n-a rodit
Şi el arde-n foc cumplit!

Mérimée ascultă traducerea franceză acestei hore, apoi zise zâmbind:
— Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaier străin la gât.

Astfel conversaţia noastră se prelungi până la Paris sub nasul englezului cu favoriţii morcovii. Poezia poporală a românilor îl interesa foarte mult, căci el însuşi în tinereţe compusese o colecţie de cântece croate şi montenegriene pe care le publicase sub titlul de Guzla, şi găsea că în adevăr poezia noastră cuprinde frumuseţi de un ordin superior.

— Graţie românilor, observa el ades râzând, nu mai cred în simplicitatea proverbială a ţăranilor de la Dunăre.

III

În iarna trecută, pe la februarie, găsindu-mă la Cannes, m-am dus într-o zi frumoasă cu soare să vizitez grădina numită Jardin des Hespérides. Acea grădină, plantată cu portocali pe malul Mediteranei, merita deplin numele ei; căci prezenta un aspect feeric prin sutele sale de copaci acoperiţi cu poame aurite. Lumina soarelui poleia verdeaţa frunzelor şi răspândea pe frunte o culoare veselă care-ţi fura ochii. Parfumul ce umplea aerul cald era îmbătător, şi vuietul lin al mării avea un ce armonios, care încânta auzul şi îndemna sufletul la o dulce reverie. În depărtare se întindea albastrul valurilor până sub insula Santa Margarita şi se zăreau câteva bărci, lunecând cu o mişcare nesimţită. Eram în cele mai bune condiţii de trai plăcut: soare luminos, natură înflorită, cer senin, mare admirabilă, şi mă preumblam cu o vie mulţumire prin aleile parfumate ale grădinii. Deodată zării pe o bancă un om palid, trist, suferitor, care se răsufla greu şi privea cu jale splendorile naturii; era Prosper Mérimée!

Mă apropiai de dânsul; el mă cunoscu şi-mi zise cu o zâmbire amară:

— Ce zici de mine, amicul meu? Nu ţi se pare că reprezint dragonul spăimântător care în vechime păzea grădina Hesperidelor? Priveşte în ce stare m-a adus boala de inimă ce mă ucide de când nu ne-am văzut! Am să mor în curând în floarea... bătrâneţii!
— Nu crede aceasta, domnule Mérimée, căci clima de la Cannes face minuni cu bolnavii.
— Aşa spun doctorii, însă aştept minunea de mai mulţi ani şi nu o văd venind.

Mérimée petrecea toate iernile la Cannes, întovărăşit de două surori engleze, care se devotaseră lui cu o abnegare admirabilă şi se îngrijeau de el ca de un copil. Ele ştiau să aline suferinţele lui şi să-i susţie moralul când boala îl obosea de tot. Adeseori am făcut partide de vhist cu acele misses şi cu iubitul lor bolnav în serile lunii lui februarie, şi m-am încredinţat că suferinţele nu stinseseră cât de puţin briliantul spiritului său.

Într-o zi Mérimée îmi arătă o sabie de Damas cu litere arabe incrustate pe lamă.
— Ştii să citeşti arăpeşte? mă întrebă el.
— Ba nu.

— Pune-ţi în gând că nu am găsit încă pe nimeni care să-mi explice această inscripţie, şi însă am mulţi amici care se bucură de renumele de orientalişti şi ţin cursuri de limbi orientale la Sorbona. Păţesc şi eu cu sabia mea cum a păţit-o sora regelui Ludovic-Filip cu o materie de rochie ce avea de jur împrejurul poalelor un şir de cuvinte turceşti cusute cu aur.

Acea prinţesă se adresă la dl C., profesor de limba sanscrită, ca să aibă traducerea exactă a broderiei, şi el îi răspunse că broderia conţinea un verset din Coran: „La Allah illa Allah, u Mhamed rasul Allah!“ adică: „Dumnezeu este mare şi Mohamed e profetul său!“ Doi ani în urmă un alt profesor orientalist prezentându-se la Tuileries, prinţesa dorind a se convinge de ştiinţele sale, îi arătă rochia sa favorită, şi noul sapient, examinând poalele, traduse pe loc cusuturile lor în modul următor: „Nimeni nu-i mare ca Ali, ginerele lui Mohamed, nimic nu-i tare ca sabia lui Ali!“ Îţi închipuieşti mirarea prinţesei! În fine, la un bal de la curte, ambasadorul turcesc apropiindu-se de sora regelui ca să o salute, prinţesa îi zise:

— Domnule ambasador! n-aţi fost niciodată profesor la Sorbona?
— Niciodată, alteţă.

— Minunat! Binevoiţi dar a-mi traduce inscripţia rochiei mele. Ambasadorul citi hieroglifele aurite şi răspunse: „Aceste litere însemnează: Abdalah, fabricant de materii de mătase la Brusa, alăturea cu geamia lui Osman“. Prosper Mérimée ocupă în patria lui o poziţie înaltă: el era inspector monumentelor din Francia, era senator, era membru Academiei Franceze, era în legătură amicală cu toate ilustraţiile artistice, literare şi politice, era iubit şi apreciat la palatul Tuileries pentru spiritul său, şi, cu toate dignităţile sale, era ferit de defectul fuduliei, era simplu şi afectuos în manierele lui, era serviabil şi încurajator pentru tinerii literatori. El regreta mult de a nu putea întreprinde un voiaj în ţările noastre, se ocupa din când în când cu studiul filologic al limbii române şi avea de gând să scrie o disertare asupra poeziilor noastre poporale; însă moartea l-a secerat ca pe mulţi alţi contemporani de ai lui, precum Lamartine, Alexandre Dumas etc.; şi el a închis ochii ca să nu mai vadă cumplitele nenorociri care bântuie de şase luni iubita lui patrie!...