Se pierde sub zăpadă

Ca şi când n-a mai fost...

Astfel dar este omul

De orice stare-n lume,

Aibă orişice nume,

Astfel e trecător.

Cât să se ostenească

Slavă să dobândească,

Zadarnice sunt toate,

Căci este muritor!

În cântarea VIII: Dragostea:

Ca dragostea mai scump nume

Nu e pe acest pământ.

Ea-i împărăteasă-n lume,

Ei toate supuse sânt.

Dragostea în orice casă

Stă ca o floare pe masă

Şi zâmbeşte tutoror... etc.

În cântarea X: Pustnicul:

Am lăsat mărire, lume,

Am lăsat lux şi palat,

Am lăsat şi rang şi nume

Şi-n pustiu m-am depărtat,

Unde amuţita stâncă

Şi nesimţitorul crâng,

La-ntristarea cea adâncă

Nu pot auzi când plâng.

Unde vânturile sună

Prerumpând al meu suspin

Şi-l duc ca o jertfă bună

Către cel cărui mă-nchin... etc.

După aceste câteva exemple se poate cunoaşte natura simţirilor, precum şi stilul lui Anton Pann; iar din toate operele sale, cea mai importantă este Povestea vorbei, la care el a trebuit să consacre mai mulţi ani de lucrare; căci pe lângă proverburi a adăugat multe anecdote poporale, scrise în versuri care se leagă strâns între ele.

Trei volumuri formează acea minunată colecţie, ce se poate cu drept cuvânt numi Filozofia poporului român. Ele cuprind şiruri lungi de zicale, unele, în mic număr, traduse din limbi străine, iar cele mai multe culese din gura poporului nostru, şi acele şiruri sunt coordonate cu inteligenţă; căci deşi numărul lor e considerabil, nu există nici o confuzie între dânsele. Astfel, de pildă, într-un şir găsim toate proverburile relative la frică sau la vitejie, în altul acele ce se raportă la nerozie...etc. şi de fiecare sunt lipite anecdote originale, povestite cu destul talent.

Să răsfoim acele trei volumuri ale lui Anton Pann şi, de vom alege ce-i mai caracteristic în fiecare şir de proverburi, vom compune o comoară de cugetări, care ne va face mândri de profunda cuminţie a neamului românesc[...]

Aceste extrageri din Povestea vorbei sunt de natură a convinge că în adevăr uvragiul lui Anton Pann este o operă naţională de un foarte mare preţ, atât pentru noi, cât şi chiar pentru filologii străini; iar judecând după varietatea anecdotelor adăugate pe lângă proverburi, precum şi după felul celorlalte publicaţii, adică:

Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Moş alb sau O şezătoare la ţară, Spitalul amorului, Cântătorul beţiei, Cântece de stea etc., venim a crede că Anton Pann cunoştea cu desăvârşire datinile naţionale, că el era vârât deplin în pielea românului, şi că mintea lui era o comoară de cântece, de cimilituri, de păcălituri şi de istorioare de tot soiul. El a fost negreşit un om ce ştia multe, şi care ştia a le spune; un tip de român vesel, glumeţ, spirituos, păcălitor, cântăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Păcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri.

Asemene oameni sunt cronici în picioare, ei cunosc pe de rost Alexandria şi Arghir, cunosc sute de poveşti poporale pline de minciuni frumoase şi mii de anecdote asupra ţiganilor, asupra evreilor, asupra nemţilor, asupra ruşilor, asupra sârbilor, asupra ungurilor, asupra turcilor, asupra grecilor, într-un cuvânt, asupra tuturor neamurilor străine cu care a avut a face românul. Ei vorbesc de Ieana Cosânzana, de Făt-Frumos, de Sfarmă-Piatră, de Strâmbă-Lemne, de Statu-Palmă-Barbă-Cot, de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de Sfânta Joe, de Sfânta Miercuri, de Sfânta Vinere, de Mama pădurii, de stihii, de stafii, de strigoi, de moroi, de tricolici, de vârcolaci, de carul lui Sf. llie, de drăciile lui Pepelea, ca şi când ar fi copilărit în acea lume fantastică creată de închipuirea poporului.

Însă din nenorocire asemene oameni devin din zi în zi mai rari; ei dispar sub nivelul uniform al civilizaţiei şi sub năvălirea preocupărilor timpului de faţă.

Dacă Anton Pann ar mai fi trăit, el singur ar fi fost în stare să scrie poemul naţional al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeţ al românului; el singur ar fi putut să aştearnă în versuri uşoare nenumăratele păcălituri dintre Păcală şi Tândală; însă el şi-a dus Veselia pe cea lume, lăsând în urmă un monument nepieritor: Povestea vorbei!