-- Bine de tot.

-- Aferim! strigă ienicerul sucindu-şi mustaţa.

Timpul însă trecea şi călăreţul trimis nu se mai întorcea; vântul de noapte aducea din când în când vuiete de larmă care deveneau îngrozitoare şi nedumerirea da pericolului nevăzut proporţii uriaşe. Un al doilea călăreţ fu repezit pe drumul Hangului, dar nici acesta nu se întoarse.

-- Ce li s-a întâmplat oare? se întrebau cu toţii.

-- I-o fi ucis soldaţii!

-- Ascultaţi! zise Vali.

Toţi tăcură; acum acea larmă se înainta cu repejune, fiind formată de răcnete, de pocnete, de tropote de cai înmulţite prin sonoritatea văilor.

Un puşcaş din avangardă alergă spre poartă, răcnind: Iată-i că vin! iată-i că vin!

-- Gata sunteţi, copii? strigă C. la ţărani.

-- Gata! răspunseră sute de glasuri şi, în adevăr, sub razele lunii se iviră la ferestrele turnurilor cete de plăieşi cu puştile întinse, iar pe ruinele zidului dărâmat se înşirară ca nişte umbre oamenii înarmaţi cu topoare şi cu lănci. Prinţul C., Vali şi prietenii lor îşi pregătiseră armele, Mehmed-aga îşi scoase iataganul din seleaf zicând: La Allah, illa Allah, u Mhamed rasul Allah!

Apoi se făcu o tăcere de mormânt, o tăcere în sânul căreia tot omul îşi auzea bătăile inimii. Larma răsuna acum la vecinătatea schitului; ea pătrunsese în rediul de molidvi; încă puţine minute şi duşmanul avea să apară... Deodată vro zece împuşcături vuiră între copaci, urmate de răcnete sălbatice şi pe loc se ivi pe marginea rediului... un cupeu înhămat cu opt poştalioni şi înconjurat de un pâlc de călăreţi!

Era o cumnată a prinţului C.! Acea damă venea de la Piatra şi, negăsind pe nimeni la curtea de la Hangu, ea luase pe lângă trăsura ei plăieşii postaţi la capra podului de la Răpciune, şi toţi aceşti oameni împreună cu călăreţii trimişi de la schit, vrând să celebreze serbarea Învierii, chiuiră şi împuşcară tot drumul.

Chiotele lor şi ale surugiilor, pocnetele armelor şi ale harapnicelor, tropotul cailor pe prundiş produseră larma ce de două ore ţinea în uimire pe apărătorii schitului, apărători imaginari, căci toate veştile sosite de la Piatra erau false, fiind provenite din izvor sigur.

Astfel se termină lupta neîncepută de sub poala Ceahlăului!

Noaptea întreagă se petrecu în veselie şi cântări. Cimpoierul mai cu seamă avu mare succes prin cântecul următor:

ŞTEFAN ŞI CODRUL

Ştefan-vodă rătăcit

Intră-n codrul înfrunzit.

Codru-i zice: Domn viteaz!

Îţi curg lacrimi pe obraz.

-- Dar! îmi plâng ostaşii mei

Morţi, luptând ca nişte zmei!

Codrul zise: Dragul meu,

Mângâie sufletul tău,

Că din brazii mei trufaşi

Face-ţi-oi voinici ostaşi!..

-- Fă! răspunse mult voios

Domnul nostru inimos.

Codrul puse a vui,

Brazii a-şi însufleţi;

Pe loc brazii mari şi mici

Se schimbară în voinici

Şi spre domn se-nainta:

-- Să trăieşti, măria ta!

A doua zi boierii şi ţăranii se întoarseră la satul Hangului.

Schitul rămase iar în părăsire, având un mormânt mai mult, un mormânt pe care sta un biet câine plângând!...