I

De o săptămână mă aflam la Florenţa, alergând în toate zilele, de dimineaţă pân-în seară, prin deosebitele părţi ale oraşului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei şi îmi insufla un sfânt respect pentru maeştrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în faţa unui monument sau a unui tablou) să avem şi noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii şi laudele naţiilor asupra noastră!" Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliştea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfăţişa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia şi mai ales cu aşa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci îşi simte fiinţa cufundată într-o mirare îndelungată şi plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viaţă nouă, necunoscută; şi când iese de pe ţărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogăţită cu toate podoabele raiului.

Într-o duminică, trecând pe piaţa de Domo, văzui o mulţime de echipajuri aşezate în linie, în faţa catedralei Santa Maria del Fiore, ce se găseşte în mijlocul pieţei; şi îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florenţa, intrai în ea. Priveliştea ce mi se înfăţişă mă umplu de un sentiment atât de puternic şi de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, şi misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veşnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în faţa altarului şi cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător şi plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh şi vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăinţă. Un aer de sfinţenie ce-ţi răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate...

După vro câteva minute petrecute în cea mai dulce extazie, mă apropiai de mormintele lui Brunellesco şi al lui Giotto, arhitecţii acelei biserici; vizitai cu de-amănuntul toate frumuseţile acelor două monumente de glorie şi, lăsându-le în urmă, mă îndreptai către o capelă lăturală spre a examina icoana sfintei Ceciliei, ce zărisem de departe luminată de razele unei candele de argint.

Îngereasca expresie a figurii, culorile melancolice ale obrajilor şi mai ales duioşia tipărită în ochii acelei icoane îmi părură atât de măiestroasă, că mă apropiai de ea ca să văd de nu era vrun tablou al lui Andrea del Sarto, c[...]n toate figurile lucrate de acest vestit artist însemnasem umbrele acele dulci întinse ca un văl transparent asupra ochilor. Însă care fu mirarea mea, când citii în josul icoanei un nume al unui prieten al meu ce-l cunoscusem la Paris, V***. ,,El oare să fie? (gândeam în mine) tânărul italian cu care am petrecut atâta vreme în capitala Franţei?" Un suspin greu şi înăduşit ce auzii în colţul capelei unde mă aflam mă făcu să-mi întorc iute capul şi văzui un om îngenuncheat lângă mine, care părea a fi într-o meditaţie dureroasă. Curiozitatea mă împinse să fac vro două pasuri spre el; atunci tânărul îşi ridică capul şi se uită la mine. Faţa sa lungăreaţă şi albă, ochii săi negri, mari şi înfocaţi, părul său lung, ce-i pica în plete netede pe umeri, şi în sfârşit fizionomia, aerul său de artist, toate îmi erau cunoscute; socoteam că văd umbra prietenului meu. Necrezându-mi ochii şi socotind că visez, mă dusei lângă el şi îi zisei: Tu eşti, V***?

Străinul sări pe picioare, mă strânse în braţe şi, luându-mă de mână, mă scoase afară din catedrală.

-- Vină la lumină să te văd bine, îmi zise el oprindu-se pe piaţă.

Nu pot crede încă că eşti tu. Şi se uită la mine cu nişte ochi a căror expresie era de tot curioasă.

-- Te miri, prietene, de starea în care mă vezi, urmă V***; mă socoţi poate nebun?... însă când ai şti în ce furtuni pluteşte sufletul meu! Când ai cunoaşte feluritele simţiri şi cugetări care mă muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot!... După aceasta el se puse pe gânduri şi ţinti ochii pe crucea catedralei Santa Maria del Fiore.

-- Drept să-ţi spun, iubite, -- îi răspunsei-- de când te cunosc, niciodată nu te-am văzut aşa de tulburat, şi-mi pare rău că tocmai acum, când după multă vreme te întâlnesc fără veste în patria ta, te văd într-o amărăciune aşa de crudă. V*** îmi strânse mâna şi ne îndreptarăm spre cafeneaua numită Donne.

Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenţei şi a-i aduce aminte de norocita vreme când ne găseam la Paris, fără a lua seama că el nu mă asculta şi că mintea lui era cufundată în gânduri cu totul deosebite de ale mele. Deodată, el se opri căutând la o fereastră a unui palat pe lângă care treceam şi, aruncând un ţipăt şi întinzând mâinile spre ea, îmi zise:

-- Ai văzut-o?

Speriat de dramatica sa poziţie, ridicai ochii, dar nu văzui nimică la fereastră. -- Ce vrei să v[...]l întrebai; perdeaua este trasă. -- Nimic, îmi răspunse el, făcându-se roş pe obraz; nimic... o nălucire numai, căci Cecilia s-a dus de mult de pe pământ!

La aceste cuvinte două lacrimi părură în ochii lui... Atunci un fulger de adevăr îmi lumină mintea şi înţelesei că prietenul meu era înamorat!... Intrarăm în cafenea.

În Italia cafenelele sunt toată ziua pline de consumatori (muşterii), din pricina căldurilor nesuferite care aduc pe om într-un fel de moleţă foarte plăcută; pătruns de fluidul magnetic în care creierii înoată, te simţi furat de o somnărie uşoară, şi toată fiinţa ţi se cufundă în sânul unei lene poetice, cunoscută în Italia sub numire de dolce far niente. Pare că, întins pe un leagăn de flori, te cobori din nouri încet, fără a vedea măsura care te desparte de pământ.

Ne puserăm la o masă de marmură albă. Îndată un botega

(fecior de dugheană) îmbrăcat curat alergă înaintea noastră, întrebându-ne de vroiam granite sau gelate şi, fără a aştepta răspuns, începu a număra vro douăzeci de soiuri de îngheţate cu atâta iuţime, încât, neînţelegându-l ce spune, îl poftii să ne aducă ce-a vroi. V*** nu ieşise încă din melancolia în care căzuse; în zadar căutam să-i pricinuiesc oarecare distracţie prin citirea gazetelor franceze. Mintea sa părea muncită de o idee crudă, care înăduşea toate sufleteştile sale însuşiri. Nu ştiam cum să mai fac pentru ca să-l trag din meditarea lui şi, plin de tristeţe pentru starea prietenului meu, mă hotărâi a-i da pace şi deschisei gazeta Curierul francez. Deodată un murmur de mirare se ridică împrejurul nostru; un glas unanim de laudă umplu toată sala. Unii ziceau:

Ah! ce frumoasă buchetieră! ce aer nobil şi elegant! -- Cine oare să fie? ziceau alţii. Pare că am văzut figura aceasta; ...ce semănare cu primadona de la Pergola! Ridicai capul, dorind a şti cine pricinuise acea tulburare în sală şi zării în faţa noastră o femeie de o frumuseţe îngerească, care, zâmbind cu o graţie deosebită, ne prezenta buchete de flori. Un nour de melancolie flutura pe faţa sa palidă şi arăta că inima ei era zdrobită de vro durere secretă; părul său negru şi luciu ieşea în bucle unduioase de sub o capelă de paie subţire şi se împrăştia împrejurul gâtului său alb ca crinul; ochii săi mari şi negri aveau mândria ochilor de vultur, dar totodată luminile lor înotau într-un foc limpede şi misterios, prin care se zărea o înduioşire nemărginită. În sfârşit, toate în ea erau făcute pentru plăcere; gura ei care legăna un zâmbet melancolic, talia sa zveltă şi delicată, mâinile sale mai fragede decât florile ce ţinea... toate aveau o atragere ascunsă, care îţi aprindea închipuirea.

Când aruncai ochii asupră-i mi se păru că văd icoana din Santa Maria, lângă care întâlnisem pe prietenul meu; două lacrimi sticleau ca două briliante pe genele sale... Mă întorsei iute către V*** cu gândul de a-i comunica ideea mea, dar el era leşinat.

Înfăţişarea acelei necunoscute îi făcuse o impresie atât de mare că îşi pierdu simţirile, strângând la sân buchetul ce luase de la dânsa. Străinii din cafenea alergaseră lângă V*** şi cercau deosebite chipuri de a-l aduce în cunoştinţă... În sfârşit V*** deschise ochii; figura lui era galbenă şi tulburată; căutăturile lui erau sălbatice. El se uită peste tot locul cu înfiorare, şi pe urmă apucându-mă de mână: ,,Haideţi degrabă, îmi zise, haideţi să o găsim... Cecilia mea trăieşte!"

Ieşirăm din cafenea fără a şti unde mă va duce; trecurăm iute vro câteva uliţe unde toţi ne luau de nebuni şi ne îndreptarăm spre o primblare pitorească, ce este afară din Florenţa şi care se numeşte Boschetto.

La începutul acestui parc este o piaţă mare unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul lăptăriilor al ducăi de Toscana.

În toate serile, după ce se culcă soarele, aristocraţia Florenţei îşi opreşte echipajele strălucite dinaintea acelui palat, şi damele se desfătează prin convorbirea tinerilor cavaleri, care saltă călare împrejurul lor, şi prin dulceaţa laptelui proaspăt ce le împuterniceşte sănătatea şi le învioşează culorile obrajilor. Acea piaţă este locul de întâlnire a multor intrigi de amor!... De câte ori treceam pe lângă un oblon şi vedeam vro damă aşezată pe perne de mătase în fundul trăsurii, nu mă puteam stăpâni de oarecare palpitare de inimă. Fieştecare caretă pentru mine era un izvor de impresii noi, însă V*** părea că nici nu le vedea. Cu cât ochii mei erau înfocaţi, cu atâta ai lui erau reci în faţa unei privelişti atât de vesele şi de încântătoare.

-- N-ai de gând să te opreşti aici? îl întrebai.

-- Nu, îmi răspunse.

-- Dar unde vrei să mergi?... spune-mi, să ştiu şi eu.

-- Nu-ţi pasă; vină.

Şi apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalţi şi vechi, care, oprind razele soarelui, îşi întindeau umbra asupra gingaşelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, şi după vro jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat şi plin de flori, care se înaintează ca un promontoriu între curgerile line a lui Arno şi a lui Miunione. Acolo era sfârşitul boschetului.

Când ne oprirăm, figura lui V*** se prefăcuse de tot: faţa lui era roşie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer şi lăsa liberă fruntea sa largă şi genială. -- ,,Priveşte, el zise deodată cu un glas puternic; priveşte, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munţii care se înalţă în faţa noastră. Nu-ţi pare că asistezi la dărâmarea împărăţiei romane?... Priveşte norii aceşti vopsiţi de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te şi te miră de frumuseţile patriei mele: în faţa noastră poeticul Arno şerpuieşte prin câmpii vesele şi prin lunci misterioase, şi malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor; în dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini şi palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca nişte copile ce s-ar uita în oglindă; în stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vro câteva grupe de amorezi; în urmă-ne se clatină un zid de copaci tufoşi, care opreşte vuietul oraşului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, ţipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată în extazii dumnezeieşti, când sufletul aprins de sperare îşi întinde aripile şi se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată fiinţa omenească se adapă la izvoarele cereşti şi binecuvintează mâna ce a zidit-o. Spune-mi: nu simţi tu în tine acum o mulţumire ascunsă, ca şi când ai fi dobândit tot ce ai dorit?... Nu-ţi pare că eşti un alt om?... Pieptul tău nu se smuceşte în izbiturile inimii tale? Nu simţi ceva ce îţi răcoreşte fruntea şi îţi dezsmiardă lumina ochilor?... Spune: nu socoţi tu că pare că ai să zbori într-o lume străină, unde norocul te aşteaptă?... Ah! acum, acum viaţa-i dulce şi nepreţuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbeşti ca un înger de blândeţe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul şi să mă arunc în braţele tale!"

V*** era de un caracter iute, simţitor şi supus impresiilor celor mari; când sufletul său era mişcat de vreun lucru, atunci toată fiinţa-i se pătrundea de el, imaginaţia-i se înflăcăra şi baterea inimii sale îi zdrobea pieptul... Natura lui îl făcea să simtă lucrurile cu mai mult foc decât alţi oameni, dar totodată fieştecare simţire era pentru dânsul un fulger care îl străbătea, îi aprindea sângele şi îi surpa puterile.

După ce se linişti, V*** se întinse pe iarbă; fruntea lui, unde tremurau razele luceafărului la care se uita, era aburită de sudoare, şi tot trupul său era obosit de osteneală. Nevroind să-i tulbur plăcerea ce părea că gusta în răsuflarea vântului de seară, care îi răcorea mintea şi îi alina fierbinţeala inimii, mă întinsei deoparte lângă dânsul şi îmi aprinsei o ţigaretă.

Liniştea care domnea împrejurul meu, întunecarea progresivă a cerului, ceaţa care se întindea pe Arno şi, în sfârşit, mulţumirea ascunsă ce gustam înlăuntru-mi mă aduseră fără ştire într-o reverie dulce şi armonioasă, în care mintea-mi plutea uşor. Fumul albăstriu al ţigării, ce se ridica în spirale unduioase, îmi îngâna ochii şi îmi pricinuia o distracţie plină de plăcere, din care mă trase glasul lui V***.

-- Mă iartă, prietene, îmi zise el, că ţi-am pricinuit întristare, dar nenorocirea care s-a legat de capul meu...

-- Ce nenorocire poţi tu avea, îl întrebai, la vârsta unde eşti?

-- Ah, se vede că eşti încă un copil care de-abia ai intrat în lume şi că nu ai călcat încă pe ghimpii care presară calea vieţii!

Ştii tu că tocmai vârsta mea este cea mai primejdioasă şi mai supusă patimilor sufleteşti? Tinereţea este ca un copac mic şi fraged; cele mai slabe vânturi sunt furtuni pentru el... Dar ascultă mai bine istoria vieţii mele, ş-apoi vei putea judeca tu care este nenorocirea ce mă prigoneşte.

V*** îşi aruncă părul înapoi pe umeri şi, ştergându-şi fruntea, începu aşa:

II

,,Din cea mai fragedă a mea copilărie eu am rămas orfan şi lipsit de povăţuirile şi de dezmierdările părinteşti, care sunt reazemul ei; de-abia ajunsesem în vârsta de 9 ani, şi nenorocirea îşi înfipse căngile în mine; la cel întâi pas al vieţii mele, în loc de a mă găsi pe o cale înflorită ca ceialalţi copii, mă trezii într-un pustiu fără margini şi fără umbră!...

Un moş al meu, fiindu-i milă de ticăloasa mea stare sau, mai bine poate, vroind a se folosi de micul venit ce-mi rămăsese de la părinţi, mă luă sub epitropia lui, şi pentru ca să nu-mi tot audă bocetele şi să nu vadă lacrimile care neîncetat îmi udau ochii, mă lep[...]ntr-un pension unde petrecui zece ani bătându-mi capul cu limbile străine, cu literatura şi mai ales cu zugrăvia. Înaintările ce făceam din zi în zi în această artă, şi mai ales plăcerea ce găseam în studia ei, singură mă făcea să uit bătăile care mâncam necontenit de la padre Bertholomo, profesorul meu de limba elină, căci cruda mea soartă mă silea să caut în însumi mângâierea de care inima-mi era însetată, iar nu în braţele unei mume drăgălaşe.