Iarna a venit aducându-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, concertele încântătoare, petrecerile teatrului şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Dulci sunt minutele în care poetul, culcat pe un jilţ elastic, dinaintea unui jăratic bogat, îşi simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui pluteşte în visuri misterioase şi dă viaţă întâmplărilor trecute. Iarna şi bătrâneţile sunt epocile suvenirelor. Când pământul este acoperit cu zăpadă, omul gândeşte cu drag la frumoasele şi călduroasele zile ale verii, la iarba ce învioşea câmpii, la frunzele ce împodobeau pădurile, la cerul albastru, la cântecele voioase ale păsărilor. Asemene şi nenorocitul ce a ajuns în vârsta bătrâneţilor trăieşte numai cu aducerea-aminte a anilor tinereţii sale.

Eu care, slavă Domnului! sunt încă departe de a fi în numărul celor ce jelesc primăvara vieţii, găsesc o mare mulţumire a mă pune seara în faţa sobei şi a privi jocul fantastic al focului. Îmi place s[...]nviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţişez ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţa, Italia, Germania ş.c.l. mi se arată atunci cu tot farmecul de care le împodobesc puterea suvenirelor şi dorul încă mai puternic de a le revedea în fiinţă. Câte planuri de fericire, câte casteluri de Spania ridic în ceasul acela! Mă prefac îndată într-un arhitect atât de măiestru, că mă mir eu însumi de frumuseţile operelor mele; şi cu toate că râd în sfârşit de toate acele nebunii ce-mi vâjâie prin minte, dar mărturisesc că mă simt câteva minute fericit de ele. Zic câteva minute numai, căci realitatea, cea mai aprigă duşman[...]nchipuirii, vine de se pune necontenit dinaintea ei şi o întunecă fără milă. Visul se şterge, şi inima încetează de a bate; coroana cade şi omul rămâne aceea ce este. Le masque tombe, l'homme reste et le héros s'évanouit !

Dar vroiam să vorbesc de Borsec, şi văd că m-am adâncit în idei filozofice asupra omului. Aşa sunt gândurile ce se nasc în faţa focului, noaptea, când toată lumea odihneşte. O idee aduce pe alta şi într-o clipală face jurul pământului. Să venim însă la sugetul acestui articol.

Numele de Borsec îmi pricinuieşte totdeauna un amestec de simţiri, cu atât mai curios că ele sunt de naturi cu totul străine.

Dintâi îmi aduce un soi de fiori reci, care îmi încreţeşte pielea întocmai ca şi când ar fi să intru într-o apă cu gheaţă. Pe urmă mă desfătează prin înfăţişarea unor figuri gingaşe şi plăcute şi, în sfârşit, mă face să râd din toată inima, de oarecare întâmplări comice şi de oarecare ridicole, care au jucat un rol însemnat în societatea Borsecului din vara trecută.

Acea societate era împărţită în trei clase foarte deosebite prin manierele lor: 1. Adunarea românească, 2. Adunarea ungurească şi 3. Adunătura armenească. Şi fiecare din aceste era subdivizată iar[...]n alte trepte, potrivite după stare şi ranguri; căci aristocraţia, deşi mult mai poporală aici decât aiure, din pricina frăţiei silite ce leagă negreşit între ei vremelnicii locuitori ai băilor, dar tot păstra oarecare depărtare între ea şi gloată. Sistemul egalităţii, ce niciodată nu va prinde de tot rădăcină pe pământ, are însă acolo o părticică deloc neînsemnată unde el domneşte în toată puterea sa. Acel loc se numeşte Lobogo şi este o baie rece în care fierbe necontenit gazul carbonic. Şase oameni pot de-abia să încapă în el, dar nenorociţii! d-ar fi trei împăraţi şi trei ciubotari, nu i-ai cunoaşte unii de alţii, atât de mult răceala apei şi pişcătura gazului i-ar zgârci şi i-ar strâmba deopotrivă. Lobogo, după definirea unui prieten al meu, este tronul egalităţii în privirea fizionomiei ridicole ce câştigă fiecare, când se scaldă în el, şi egalitatea este o plantă ce nu poate înflori decât în apă şi mai ales în apa grozavului Lobogo.

Borsecul e un ce care nu se poate numi nici târg, nici sat, pentru că n-are nici uliţe, nici magazii, nici locuitori. El este o adunătură de vro cincizeci de case de lemn pustii şi are multă asemănare cu muştele, care stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară. Trei părţi ale anului Borsecul este o cuşcă deşartă, pe care numai urşii din munţi o vizitează poate; iar cum soseşte luna lui iunie, atunci, ca o persoană leşinată ce îşi vine în simţiri, el începe a prinde la suflet sau, mai bine zicând, la suflete. Casele se locuiesc încet-încet, şi în puţină vreme el se transformează într-un târguşor viu şi plin de tot soiul de figuri străine. Munţii de pemprejur pierd sălbătăcimea lor, pentru ca să se prefacă în primblări misterioase, şi în locul unde cârâiau cioarele mai înainte, acum o bandă de muzicanţi de la Cronstat cântă fel de fel de simfonii: valţuri pentru nemţi, ungureasca pentru maghiari şi Tu-mi ziceai odată pentru români. Cu toate aceste însă, vai şi amar de nenorocitul ce are păcatul de a sosi cel întâi în Borsec! El are toată vremea a se încredinţa că în contra opiniei lui Cezar, e mult mai bine a fi al doilea într-o capitală decât cel întâi într-un sat.

Dar mă veţi întreba, poate, cum şi ce fac călătorii pentru ca să poată găsi gazde şi alte neapărate lucruri pentru vieţuire, de vreme ce Borsecul este pustiu? La această întrebare vrednică de toată lauda voi avea onor a răspunde că, precum fieştecare zidire are un înger nevăzut care o ocroteşte, asemene şi pomenitul loc are îngerul său ce, în contra altor fiinţe scutitoare şi înaripate, îl priveghează de jos, iar nu de sus, fiind locuinţa lui cu câteva sute de stânjeni mai în vale decât Borsecul. Acel zeu binevoitor, ce este vestit prin micul său cal, se numeşte dl Vermeş. El e factotum plenipotent, care închiriază casele şi care înlesneşte, precât se poate, mulţumirile bolnavilor, vreau să zic, ale persoanelor ce sub pretext de boală merg de gustă borvizul. El e personajul cel mai însemnat în toată vremea băilor, şi când trece călare pe dinaintea caselor, nime nu lipseşte de a i se închina. După acesta, în numărul persoanelor de căpetenie din Borsec, vine vestitul bărbier Figaro, numit astfel pentru numeroasele meşteşuguri ce cunoaşte, afară de al său. El e mâna dreaptă a dlui Vermeş şi are un talent deosebit pentru ca să dea foc artificiilor cu care acesta se îndeletniceşte foarte ades. În urma lui Figaro, ia rând comendantul, care este însărcinat cu paza bunei orânduieli şi cu siguranţa obştii, pentru a cărei ocrotire el are drept ajutor zece ţărani secui ce poartă nume de soldaţi. Şi, în sfârşit, după aceşti trei, se înşiră străinii ce vin să beie sănătate la izvorul tămăduirii.

Cât pentru doctor, dacă mă veţi întreba, voi avea iarăşi onorul a răspunde că, deşi ar trebui să fie ca la alte băi, aici însă s-a socotit de prisos, pentru că orişicine este în stare a vă lămuri chipul de a face cura. Tot metodul se cuprinde în două articole: 1. A bea câtă apă se va putea mai multă; 2. A lua baie la Lobogo, sau la Şaroş, sau la Elisaveta, sau la Lazăr. Aceste sunt cele patru basinuri din Borsec. Puteţi alege pe care v-a plăcea. Şaroşul însă este orânduit mai cu seamă pentru reumatismuri, şi Lobogo pentru slăbăciuni.

Străinul ce merge la Borsec trebuie să-şi reguleze ceasurile după un nou sistem. Somnorosul este silit a se scula odată cu soarele, şi leneşul a umbla pe jos până ce nu mai vede bine. Aceste îndatoriri tiranice sunt neapărate pentru folosul curei. La şase ceasuri de dimineaţă, ţipătul trâmbiţei, miorlăitul clarinetei şi bubuitul tobei îl trag din braţele somnului şi f[...]ntârziere el trebuie să părăsească dulcea căldură a patului, pentru ca să meargă la fântână să-şi răcorească trupul prin băutura borvizului.

Acea fântână, ce este izvorul tămăduirii atâtor patimi, se află în mijlocul Borsecului şi nu e mai mare decât de un cot cvadrat; adâncimea ei poate să fie cel mult de doi coţi, după cum m-a încredinţat un neguţitor de postav. Si cu toate aceste, nu numai că ea îndestulează pe fieştecare zi sute de stomacuri, dar apoi totodată din sânul ei se umplu sute şi mii de sticle mari ce se împrăştie în lume. Ea este îngrădită cu ostreţe de lemn şi are în stânga un loc ce se numeşte grădină, iar în dreapta un şopron lung ce se cheamă galerie. Amândouă aceste locuri sunt menite spre a sluji de primblare persoanelor care fac cura.

În adevăr e un spectacol foarte curios a privi pe toţi bolnavii venind din toate părţile dimineaţa la fântână, cu ochii încă umflaţi de somn şi cu paharele lor în mână. Ei seamănă nişte vinovaţi duşi la locul osândei. Pe faţa lor e zugrăvit[...]nfiorare comică ce se măreşte cu cât se apropie mai mult de izvor; dar mai ales când se hotărăsc a duce la gură cel întâi pahar plin de burcut, tabloul ce înfăţişează este vrednic de penelul vestitului Gavarni . Muşchii obrazului se zgârcesc, sprâncenele se încreţesc, ochii se dau peste cap, buzele se strâng ca pentru o dulce sărutare, şi toată fizionomia se preface într-o nevinovată şi nepreţuită caricatutură. Şi nu socotiţi că acole, ca la război, numai cea întâi cercare e grea. Nu! Apa e mai înfricoşată decât focul. Cu cât sporeşte numărul paharelor, cu atât dezgustul creşte şi, în urmare, cu atât expresia figurii se face mai ciudată. Fiind însă că după legile naturii, defectele obşteşti nu sar în ochi aşa de tare ca acele particulare, de aceea şi nenorociţii ce sunt supuşi la băutura silită a burcutului nu se mai ocupă de ridicolul ce se tipăreşte pe faţa lor. Toate gândurile lor ţintesc deocamdată numai asupra fântânii, şi convorbirea lor asupra apei.

-- Bre! da' ră-i apa astăzi!

-- Nu-mi merge pe gât nici de frică.

-- Eu mai bucuros aş bea şampanie.

-- Câte pahare ai băut pân-acum, mademoazelă?

-- Nouă, şi mai am vro trei.

-- Cum se poate! douăsprezece pahare, d-ta care eşti atât de delicată!...

-- Comment trouvez-vous l'eau ce matin, madame la baronne ?

-- Tedesdaple !

Vizita la fântână ţine de la şase până la opt ceasuri, în care vreme muzica cântă necontenit tot soiul de arii vesele; şi cu cât razele soarelui se mai încălzesc, cu atât feţele bolnavilor se mai înseninează.

Zâmbetul se iveşte pe buzele lor; şăgile veselitoare zboară în văzduh; cavalerii şi damele se formează în grupe, şi convorbirile se fac mai interesante. Atunci încep criticile între deosebitele cete; un soi de război spiritual naşte pretutindeni, şi locul primblării dinaintea fântânii este un adevărat câmp de bătălie, unde mulţi nenorociţi rămân ucişi de săgeţile sarcasmului. Însă, o! ticăloşie omenească!

Vine o vreme, un minut, unde fieştecare luptaş din acel război, până şi cel mai mare erou, se vede silit a părăsi câmpul gloriei şi a se face nevăzut ca un fugar... Grupele se deşiră, duşmăniile se uită şi toţi în sfârşit se depărtează de la fântână cu pasuri repezi.

După cura de apă, fieştecare pătimaş se odihneşte vro două ceasuri de chinurile ce a suferit la fântână. Vai însă de acea odihnă!

Ea seamănă cu cea de pe urmă noapte a unui osândit la moarte.

Tot soiul de oţărâri îl cuprind când gândeşte la baia rece care-l aşteaptă, şi până ce scapă de dânsa, el este cufundat într-o necurmată neliniştire, ce se măreşte sau se micşorează de zece ori pe ceas, din pricina nestatorniciei atmosferei. Ochii lui stau ţintiţi cu grijă asupra muntelui numit Capul Popii, ca asupra unui barometru sigur, şi dacă vede fruntea acestuia acoperită cu aburi, atunci un fior îngheţat îi trece pin trup, căci este încredinţat de a avea vânt sau ploaie în vremea băii; iar dacă cerul e senin deasupra muntelui, un fel de curaj mincinos vine de-l mângâie, dându-i sperare că va fi soare când s-a scălda. În sfârşit, zece ceasuri şi jumătate au sunat; el trebuie să meargă la Lobogo! Se porneşte cu faţa schimbată şi cu tulburarea în suflet!... picioarele îl poartă cu greu; dar iată-l că a ajuns! Acum merită a fi privit.

Îndată ce soldatul care e de paz[...]nchis uşa băii după dânsul, un dezgust înfricoşat de apă se zugrăveşte în ochii lui şi îi dă un aer de om turbat. Toate lucrurile ce-l împrejură şi care se arată lui îi aduc sloiuri de gheaţă pe spinare. Basinul unde are să intre i se pare o gură a iadului; clocotirea gazului în apă sună la urechea lui ca râsul demonesc al unui geniu fantastic, şi nenorociţii ce-i vede strâmbându-se în Lobogo îi închipuieşte ca nişte suflete muncite de draci. Un amestec grozav de gemete şi de răcnete se ridică de la picioarele lui şi merge de se pierde în văzduh, suflând în pieptu-i o spaimă copilărească, care îi zburleşte părul pe cap.

Şi mai ales când gândeşte că acea armonie dureroasă este produsă prin înrâurirea unor suferinţe ce însuşi are să pătimească în curând, atunci soarele chiar se întunecă pentru dânsul.

Pentru orişicare altul tabloul ce înfăţişează Lobogo plin de bolnavi ar fi un izvor bogat de petrecere şi de râs, fiindcă fieştecare din aceştia joacă un rol cât se poate de comic. Unul chiuieşte ca un postaş; altul miorlăieşte o arie jalnică de la Lucia, hăcuită prin clănţănirea fălcilor; altul se roagă italieneşte la soare ca să fie mai fierbinte, zicându-i Sore amico ! Un al patrulea se sfădeşte cu feciorul lui pentru numărul minutelor; şi toţi împreună, tremurând, ţipând, cântând, şuierând şi văitându-se, produc un totul ridicol foarte vesel pentru un privitor, dar foarte puţin încurajator pentru pătimaşul nostru.

Iat[...]nsă dezbrăcat, gata de a se arunca în braţele groaznicului Lobogo. Face un pas spre el. . . inima-i bate! mai face unul. . . ochii i se păinjenesc!... încă unul . . . picioarele-i slăbesc şi el pică în genunchi pe marginea basinului, ca un vinovat ce ar cere iertare.

Un vânt rece se stârneşte tocmai acum, lunecă pe trupul lui şi prin neplăcuta lui dezmierdare îl sileşte a intra mai degrabă în apă. La acest semn urât, el îşi udă capul iute, se freacă pe subsuori şi, oftând din greu şi făcându-şi cruce, se azvârle înainte cu ochii închişi şi cu dinţii strânşi. Un trup mai mult mort de frică cade şi se acufundă în apă; dar deodată, înviat prin frigul de gheaţă ce-l cuprinde, acel trup iese afară hemesit, speriat, turbat; fuge ca o maşină, dă din mâini, sare pe loc, se bate cu palmele pe piele, ca şi când ar alunga nişte albine de pe dânsa, şi într-un cuvânt dă toate semnele de un om scos din minte, până ce razele soarelui, liniştindu-i sângele, îl aduc iar în simţiri. Dar ce folos!... aici începe un alt şir de ticăloşii. Sărmanul nu a scăpat pentru că a ieşit din baie, căci un tremur ca de friguri îl apucă îndată şi îl opreşte de a se putea îmbrăca repede, pentru ca să se mai încălzească. Hainele intră cu greu, colţunii se trag pe dos, ciubotele nu vor s[...]ncalţe, jiletca se îmbumbie strâmb şi toate par că şi-au dat cuvânt pentru ca să-i prelungească chinul. Slavă Domnului! În sfârşit s-a gătit! El se depărtează, fugind de Lobogo, şi apucă spre munţii de pe-mprejur; aleargă tremurând şi gâfâind ca un gânsac, până ce, umplându-se de suflet, cade jos de osteneală şi de căldură, la rădăcina unui brad.

Dar cum s-a răcorit, o mulţumire necunoscută naşte în sânul lui; trupul i se uşurează, ideile i se lămuresc, inima-i simte o dulce plăcere şi ochii lui, primblându-se vesel împrejur, se opresc cu dragoste asupra fragilor presăraţi prin iarbă. Câte idei se deşteaptă atunci în minte-i şi câte pofte în pieptu-i! Priveliştea acelor milioane de fragi îi însuflă gusturi pastorale şi sentimentale. Iată-l că se apucă de-i culege şi-i adună în bucheturi pentru dama care îl încântă. Guriţa lui suspină în vremea asta un vers de amor; dar foarte ades tot acea guriţă mănâncă pe drum bucheturile pregătite cu atâta trudă pentru fiinţa slăvită. O! lăcomie omenească!Toată dimineaţa, precum am spus, de la şase şi până la douăsprezece ceasuri, locuitorul vremelnic al Borsecului trece printr-un şir de necazuri, de spaime, de suferinţe morale şi trupeşti; iar cum a scăpat de grija fântânii şi a băii, ceasurile se fac nesimţite pentru dânsul, şi fiecare din ele îi aduce o nouă plăcere, ca răsplată la cele ce a pătimit mai înainte.

Toată ziua se trece în adunări fără pretenţii, în convorbiri prieteneşti, în primbl[...]ncântătoare şi mai ales în sânul acelei frăţii nepreţuite, ce nu se găseşte aiure decât la băi, şi în acea linişte de minte pe care nu o ameninţă nici necazurile casnice, acei ţânţari înveninaţi care scurtează viaţa unui om simţitor, nici şicanurile unei societăţi supuse etichetei.

La Borsec toţi sunt fraţi, de nu în Hristos, dar în borviz. Dame şi cavaleri fac toate chipurile pentru ca să-şi pricinuiască mulţumire şi, în urmare, naşte între ei o unire, pe care ani întregi nu o pot forma prin târgurile cele mari. Când soseşte un străin, el este îndată îmbrăţişat cu dragoste, şi de la cea întâi prezentare el are drit să trateze pe toţi ceilalţi ca şi când i-ar cunoaşte de mult; şi când se porneşte cineva, ce jelanie pe cei care rămân! ce mâhniciune! ce dovezi de iubire îl întâmpină din toate părţile! în adevăr, unul din meritele cele de căpetenie ale Borsecului este de a insufla oamenilor simţiri omeneşti!

Puţine sunt petrecerile de la Borsec, dar tocmai pentru că numărul lor e mic, preţul lor e mare pentru acei care le gustă. Ele se cuprind mai mult în primblări la Sticlărie, la Cascadă, la Peşteră, la Stânci ş.c.l., şi în balurile ce se dau de două ori pe săptămână, joia şi duminica; dar fieştecare din aceste are plăcerea sa deosebită.

Peştera merită mai mult decât toate curiozităţile Borsecului a fi vizitată; dar pentru ca să fie văzută în toată sălbatica sa frumuseţe, trebuie ca persoanele ce vor intra înlăuntrul ei să poarte torţe. În acest chip priveliştea e cu adevărat minunată. Lumina, împrăştiindu-se pe pereţii umezi ai stâncilor şi răsfrângându-se pe feţele persoanelor, formează un tablou fantastic, ce te face să te crezi într-o altă lume. Umbrele ce se întind în toate părţile ca nişte uriaşi, jocul, mişcările lor repezi şi spăimântătoare îţi insuflă un soi de groază ce măreşte efectul acelei fantasmagorii; şi deosebitele glasuri, unindu-se împreună şi găsind o înzecită putere în ecoul peşterii, produc un vuiet ce te înfiorează, un vuiet fără nume ce pare că iese dintr-o gură a iadului.

După Peştera de care am vorbit, cele mai interesante lucruri de privit la Borsec sunt balurile. Închipuieşte-ţi o sală de lemn fără nici o altă decoraţie decât nişte fofeze de brad în care ard vro douăzeci de lumânări de seu; iar înlăuntrul ei o societate alcătuită de tot soiul de neamuri, un amestec de tot felul de toalete: dame românce în rochii delicate şi gătite după modele Parisului; baroane şi contese ungureşti îmbrăcate cu pretenţie, dar fără gust; armence necioplite în haine de jupânese de casă; şi pe urmă fel de fel de frace civile şi militare, unele elegante, dar cele mai multe cu talii scurte şi cu cozile până la călcâie. Închipuieşte-ţi, pe deasupra tuturor acestora, figuri de toată făptura, de tot calupul, strâmbe, triste, vesele, mojiceşti, ungureşti, şvăbeşti, dobitoceşti; într-un cuvânt, o bogată galerie de caricaturi, printre care de-abia zăreşti câteva feţe omeneşti. Acum înfăţişează-ţi toate acele fiinţe jucând, sărind, învârtindu-se ca nişte titireze, bătând din pinteni; iscodeşte în minte-ţi suciturile de trup cele mai ciudate, strâmbările de obraz cele mai poznaşe şi aşa vei avea o idee de balurile Borsecului.

Şi cu toate aceste, o veselie mare e zugrăvită pe feţele tuturor.

În vreme de cinci sau şase ceasuri toţi joacă cu plăcere, petrec cu mulţumire, şi când vine vremea de a se sparge balul, e mare părerea de rău ce cuprinde pe toţi iubitorii de dansuri.

Am spus la începutul acestui articol că luna lui iunie este pentru Borsec epoca în care el începe a prinde la suflete!Trebuie dar să adaug că apropierea lui septembrie este asemene epoca în care aceste îl părăsesc. Fieştecare zi atunci vede pornindu-se câte unul sau mai mulţi bolnavi însănătoşiţi. Societatea se dezbină şi necontenit simte cercul său micşorându-se, până când cel de pe urmă străin, zicând un trist adio locului unde şi-a petrecut vara atât de bine, se depărtează de el şi îl părăseşte pustietăţii. Borsecul rămâne iarăşi singur, deşert şi trist ca un mormânt, până la vara viitoare. Cât pentru persoanele care l-au vizitat, ele gândesc totdeauna cu mulţumire la dânsul, ca la un prieten bun şi iubit.