Lângă Cetatea-Albă, pe Nistru

Pe stâncos plai, lângă ţărmuri, în a Pontului pământ,
Care peste luciul mărei şi câmpii întins domnează,
Călătoriul de departe vede un albit mormânt
Ce în toată dimineaţa de Apolon se urează.
Acolo mai îmblânzite parcă gem a mării unde,
Şi eco din departare cu un sunet trist răspunde.

Aici fulgerul puternic a Cezarului August
Pe Ovid din sânul Romei înterit-au spre urgie;
A lui pulbere e stânsă în acel azil îngust,
Dar prin versuri nemurinde a lui patimi încă-s vie.
Şi în cât în lume-Amorul inimile va să sfarme,
Ceatra-Ovidului purta-va între ale sale arme!

Chiar pe marginea a Daciei, între barbarul popor,
Departat de dulce patrie şi molatica viaţă,
De p-acesta plai adese, cerând graţie,-agiutor,
Cătră ceri şi cătră Cezar el tindea a sale braţă;
Deseori aprins de doru-i cerceta în fantazie
Capitolul, pe-a sa fiie, pe duioasa lui soţie.

Deseori din sânul mărei, ce de patrie-l departa,
Raza dulce-a mângâierei se părea cum că-i răsare,
Şi-n noian ţinându-şi ochii dorul său îi arata
Cu vântrele-naripate venind vasul de iertare.
Dar acel semn fiind nour, umplea ceriul de fortune,
Ochii săi de-un râu de lacrimi, inima de-amărăciune!

După ce apoi cu ziua şi speranţa i-a pierit,
La locaşul singuratic se-nturna întru durere;
Aici muzile-ndurate poetului favorit
Aduceau din Elecona balsame de mângâiere,
Şi-atunce-a sale versuri răsunau atât duioase,
Încât a lor armonie fărmăca inimi fioroase.

A lui lacrimi, trista voace, ce-a supune n-a putut
A Cezarului urgie, pe-nsuşi scitii îmblânzise,
Lângă lac, la raza lunei, deseori în codrul mut,
Când cânta a sale patimi în a barbarilor zise;
Scitii, carii deprinşi fură întru fapte numai crunte,
Depuneau cununi sălbatici pe a sa-ntristată frunte.

Apoi pe mormânt Ovidul ceste versuri şie-a pus:
Al amorului cel tânăr cântător aice zace,
Geniul care-l mărisă pe dânsul l-a şi răpus;
Tu ce treci, de-ai iubit, spune: răposeze Ovidu-n pace!
Şi de-atunci, din stânca albă de la apei albe spume,
Lacul şi d-Alba Cetate poartă astăzi a lor nume.