Ia spune, frate: lumina când se ţese
Cu întunericul în blânde nopţi de vară,
De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de seară,
Cresc rugăciuni, de noi neînţelese?

Şi focul lor, întocmai ca o ceară,
Ne arde firile de patimi îngheţate
Ş-aprinde-n noi credinţele curate,
Ce fac ca toată patima să piară;

Umblăm atunci, ca umbre uşurele,
Şi alte lumi vedem în depărtări,
Uităm păcat şi vrajbă — toate cele;

Şi luminaţi, zburăm-n acele ţări,
Cari sunt în zare, mai presus de stele,
Spre Cel Ce a zidit pământ şi cer.

Ianuarie 1912