La cina Sa Hristos şedea
De ucenici înconjurat,
Şi greaua soartă prevedea
Ce avea degrabă de răbdat...
Adâncă linişte şi pace
În taina Lui netulburată;
Oraşul şi Sinodul tace...
Cu jertfa Lui nevinovată
La masa serii de iertare
Era fiinţa vânzătoare
A Iudei. Cu privire blândă,
Cu aceeaşi bunătate sfântă
Hristos la dânsul căuta,
Ştiind că I-au gătit paharul
De chinuri şi cu sânge-n două,
Îi scaldă buzele-n amarul
Durerii pentru lumea nouă...
Adâncă scârbă-L săgeta...
Şi mila pentru vânzător,
Şi pentru groaznica Lui soartă.
A blândului Mântuitor
Priviri de foc făcea să ardă...
Era atunci frumos nespus
Mântuitorul Iisus,
Când fruntea Sa în jos plecând,
A zis încet, c-un tainic gând
El proroceştile cuvinte:
„De-aicea unul Mă va vinde."
Din răsăritul ce ardea
Venea întunecimea serii...
Cu ucenicii săi şedea
În pacea sfântă a cămării
Din muntele Sion — Hristos.
Mâhnit, cu glasul tânguios,
Rostea amara prorocire:
„Sionul nu se va aprinde
De arderea luminii vie
A dimineţii luminoase,
Cu mâna sa cea păcătoasă
Un ucenic de-ai Mei M-a vinde!"
Şi toţi de scârbă s-au umplut
De-acest cuvânt dumnezeiesc,
Şi toţi pe rând a şti au vrut
Pe vânzătorul mişelesc.
Şi minţile s-au tulburat
Şi toţi pe rând au întrebat,
Cu frică şi cu tremurare:
„Nu eu? Nu eu, Doamne, oare?"
Şi cu privirea Lui adâncă
Hristos a zis în mare tângă:
„Necazul omului se şterge
Acum şi Fiul Omenirii
La chinul patimilor merge,
La suferinţa răstignirii.
Vândut va fi El, dar amar
Acelui om ce îl va vinde!"
Privind atunci, ca un tâlhar,
Trăsnit de-a Domnului cuvinte,
Şi-ntr-ale inimii adâncuri
Neliniştit, Iuda-ntreabă,
Cu frica inimii lui roabă
Pe Învăţător şi Dumnezeu:
„Ce, nu Te voi vinde, Doamne, eu?"
Şi i-a răspuns: „Ai zis tu singur!"

Martie 1912