Cu-ncetul asfinţea frumoasa zi de vară,
Când au intrat Hristos în satul cunoscut.
Răcoarea se lăsa, şi umbrele de seară
Albastre, în ograda Marthei au căzut.
Şi prin văzduh cântarea, ciripitul
Au încetat, când a grăi au prins,
De parcă asculta şi însuşi asfinţitul
Învăţături cereşti, în focul lui aprins...
Nespus de-nsufleţit era Învăţătorul
Şi plin de adevăr era al Lui cuvânt;
Maria nu putea de la Mântuitorul
Să-şi ieie ochii ei, pe Dânsul ascultând,
Şi inima-i ardea de dragostea cea sfântă,
Şi alte lumi măreţe-i deschidea,
Privirea Lui cea iertătoare, blândă,
Ce dragostea în inimi aprindea.
Iar Martha, ce gândea la lucruri pământeşti,
A zis, apropiindu-se de Învăţător:
„Trimite-mi soră-mea, să-mi fie de-ajutor".
Dar a răspuns Hristos: „Tu, Marthă, te grijeşti
De multe, dar Maria de asta e departe,
Ea una şi-a ales, dar cea mai bună parte
Îi este partea ei cea mai de trebuinţă,
Cu dânsa nu va şti necaz şi suferinţă".

Iunie 1912