"Frate mai mare şi ca şi un părinte, jupân hatmane! Scăpat-am cu zile în ţara Săcuiască şi mă aflu sănătos în casa grofului Andraş. Pană ce va trece urgia măriei-sale lui vodă, nu te îndura de a mă înştiinţa despre starea lucrurilor pre acolo. Iarăşi să aibi în milostiva ta grijă căsuţa mea, pre biet nepotul meu Luca şi pre nevinovatul copil ce l-am întors din calea hoţiei..."

Capitolul IV

în care apar pe scenă trei doftori: un italian, o babă şi un copil de unde rezultă că medicina a prosperat totdeauna la români.

Luca cu care am făcut cunoştinţă la începutul acestei istorii, era nepot de frate al postelnicului şarpe.

Tată-său, părcălab al Cetăţii-Albe, fu ucis pe murii fortăreţei, apărând-o contra turcilor. Mumă-sa şi două surori căzute în robia tătărească, pieriră fără veste. Luca a scăpat, fiindcă din întâmplare se afla atunci în Suceava la moşu-său.

După obiceiul acelei epoce, de la doisprezece sau treisprezece ani în sus, fiul de boier român, pentru a ajunge însuşi boier, devenea ostaş. în războaiele contra turcilor, tătarilor, leşilor, mai cu seamă în sângeroasa bătălie de la Cosmin, tânărul Luca atrase asupră-şi privirile chiar din partea celor mai vitezi, nu atât prin o furie războinică pe cât prin un sânge rece mai presus de natura omenească.

A şedea lângă vatră sau a sta în faţa duşmanului îi era totuna. El căpăta rane cu aceeaşi nepăsare cu care bea un pahar cu apă.

Niciodată ninieni nu l-a văzut nici râzând, nici plângând; niciodată vocea lui nu-şi schimba tonul obicinuit; niciodată paşii lui nu erau mai pripiţi sau mai înceţi. Luca nu ştia multă carte, dar avea multă minte. Deprinderea de a cumpăni fiecare mişcare, de a cântări fiecare cuvânt, de a desfira fiecare faptă îl înzestra în gradul cel mai înalt cu cunoştinţa vieţii. El vorbea bine, dar niciodată de prisos, însuşi postelnicul, cu toată fineţa sa, de multe ori recurgea la sfaturile nepotului şi recunoştea bunătatea lor.

Luca nu pricepea ce este dragoste sau ură. El nu ura pe turci sau pe tătari, deşi lor le datorea stingerea neamului său. El nu iubea pe postelnic, măcar că acesta era unica sa rudă şi unicul său protector. El nu ura şi nu iubea pe nimeni; dar în privinţa tuturor îşi împlinea ceea ce i se părea lui a fi o datorie a sa. Se bătea ca un leu cu turcii şi tătarii, socotea şi apăra ca un fiu pe postelnic...

Luca era nalt, subţire, cu picioare şi mâni de o lungime disproporţionată; avea o pieliţă foarte albă, ochi albaştri şi somnoroşi, păr galben, un nas tras; în fine, o figură mai mult olandeză, ceea ce nu este de mirare, căci românii nu se deosebeau niciodată, ca celelalte popoare, prin vreun tip propriu al lor. Ca regnul vegetal al ţărilor noastre, ca temperatura cea nestatornică ce ne bântuie când cu frigul norvegian, când cu arşiţele Egiptului, fiii Daciei lui Traian poartă pe feţele lor tiparul tuturor climelor.

Şi nu ştiau ce să facă, cum să înceapă măcar. După fuga postelnicului din ţară, mai mare peste casă a rămas cunoscutul nostru din Codrul Cosminului, gramaticul Morgu, poreclit Hârea, fecior al unui boier muntenesc care pribegise în Moldova din cauza cruzimilor lui ţepeş-vodă şi muri aici, lăsând pe fiul său sub ocrotirea postelnicului şarpe. Iorgu iubea foarte mult pe Luca şi cu tristeţă se scărpina la cap, gândindu-se la suferinţele lui şi întrebându-se pe sine însuşi: „Ce-i de făcut?“

— Să aducem pe mătuşa Despa, îi zise vânătorul Focşa.

— Dar nu ştii tu că mătuşa Despa e o muiere şi ea? răspunse Iorgu, apăsând asupra cuvântului muiere.

—Te temi de mânia boierului? Parcă jupânul postelnic o să ştie!

— Poate să afle...

— Vorbă să fie! ş-apoi dacă nu va vindeca mătuşa Despa, atunci nici Dracul nu va mai putea să vindece, iartă-mă, Doamne!

— Fie şi aşa! Ad-o dară aici pe mătuşa Despa. —O aduc îndată, dar să ştii că ea nu primeşte bani mâi nainte de a vindeca cu desăvârşire.

— Numai caută să nu ajungă cumva la ştirea postelnicului.

Mătuşa Despa a cercetat starea lui Luca, a cerut să i se aducă apă nencepută şi stropi rana de trei ori, cântând următoarea invocaţie, râmasă de la strămoşii noştri romani, şi pe care nu ştiu dacă ea singură o înţelegea:

"Sator
Arepo
Tenet
Opera
Rotas"

După aceea udă în apă un petec de pânză curată şi-l legă la rană, incredinţând că bolnavul se va însănătoşi în nouă zile, repetându-se de câte şase ori pe zi operaţiunea spălatului runei cu apă nencepută şi descântată.

Dar numai două zile a urmat Luca cu leacul mătuşei Despei. La a treia zi veni hatmanul Arbure, îndemnat prin scrisoarea pribeagului postelnic, şi, aflând despre boala nepotului prietenului său, aduse cu sine pe doftorul Geromino.

Medicul italian dezlegă rana lui Luca şi o văzu pe jumătate tămăduită.

— Cine l-a căutat? întrebă el pe Iorgu.

— Apoi de, cine să-l fi căutat! adusei pe mătuşa Despa...

Auzind acest nume, doftorul, aruncă pe masă bereta sa te catifea neagră şi nu putu a nu rosti printre dinţi un: „Carpo di Bacco“

— Şi ce a făcut mătuşa voastră?

— Descânta şi uda rana cu apă rece.

— Blăstemată! procletă! Poftim, mă rog, ce fel de duh descânta şi uda!

— Cu toate astea, vezi că leacul a ajutat mult; rana s-a închis... clipă la copilul găsit Mihu.

Introdus în casa postelnicului, el alătură mai nainte de toate îndemânările noii sale locuinţe cu golitatea vieţii hoţeşti; îşi aduse aminte grosimea cămăşuţei sale ţărăneşti cu scumpul dolmănaş ce-i luă Iorgu de la Liovean, precum se numeau comercianţii din Lemierg aşezaţi în Suceava alătură ghionturile şi bătăile ce căpăta de la hoţi, cu socotinţa ce-i arătau acum toate slugele, numindu-l „cocon“; şi toate aceste alăturări l-au mângâiat pe dată chiar de moartea părintelui său.

Uitându-se apoi în giur, Mihu văzu că, afară de el, postelnicul mai avea alţi doi copii de suflet mai vechi şi, fireşte, mai iubiţi, pe Luca şi pe Iorgu; şi băiatul pricepu că dragostea lui şarpe pentru dânsul ar fi mai mare, de n-ar fi ceilalţi doi părtaşi, pe cari a şi început a-i urî.

Văzând pe Luca bolnav şi zăcând fără mişcare, Mihu îşi zise: „încai acesta de ar muri, deocamdată!“

Invidia e unul din acele simţiminte cari se nasc şi se devoltă în om mai nainte de toate.

Biblia, totdauna sublimă în alegoriele sale, rerpezintă invidia iscându-se între cei dintăi doi copii de pe faţa pământului: Cain şi Abel. Nemic mai adevărat!

Mihu a fost faţă când doftorul se rosti asupra netrebniciei descântecelor babei, şi el resimţi bucurie. Mihu a fost faţă când doftorul promise a aduce leacuri cumsecade, şi el se întrista.

— Bădiţă Iorgule — zise deodată copilul cătră gramaticul postelnicului, aruncând mingea în sus—oare piperul strică la o rană sau nu?

— Cum să nu strice, nebunule, de vreme ce arde? Nu degeaba muntenii îi zic ardei!

— Cine sunt muntenii?