Locuitorul Iaşilor este — cel puţin aşa crede el — adânc blazat faţă de toate, fără a cunoaşte ce-l înconjoară şi fără a se cunoaşte pe el însuşi: boala plictisului îl chinuieşte! Şi care să fie pricinile? Eu le găsesc: întâi, în viaţa turcească, viaţă de nelucrare, de lene, în care inteligenţa veşnic doarme, viaţă care nu ştie să-şi ascuţească prin activitate şi muncă plăcerile şi zilele ei uniforme. Noi nu trăim: noi vegetăm într-o înţepeneală letargică, între slujbe uşoare şi venituri îndestulătoare, pentru a ne ţine acelaşi fatal dolce far niente; al doilea, în dezastruosul ridicol de a dispreţui tot ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă să ne jertfim plăcerea pentru amorul propriu de a arăta că totu-i rău; al treilea, în ignoranţa societăţii noastre care opreşte energic orice mişcare involuntară a gândirii, a maşinii. Pornind de aici, vedem că ignoranţa e o lepră ruşinoasă, care pătează toate treptele sociale ale ţării şi, amestecată cu nesăţioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat. Această ignoranţă adâncă, răspândită, obştească, întovărăşită de toate prejudecăţile rutinei, de vorbăriile fără rost, de pedantismul ridicol, înăbuşă glasul celor câţiva oameni, puţini, şi a celor câţiva tineri, care au agonisit în străinătate bogăţii intelectuale. Din respect pentru amorul propriu ori părul cărunt al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintâi principii de politeţe, nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care se respectă, când auzi scăpând năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoştinţe onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime trecute s-o respecţi. Aşa încât tinerii care nu se pot hotărî să treacă drept ţicniţi — sau, după termenul tehnic ieşean, drept berbanţi — se găsesc în chip necesar într-o poziţie falsă; ascunzându-şi simţirile şi felul lor de a vedea lucrurile, prefăcându-şi tonul, falsificându-şi mişcările, la urma urmei ajung să se deie după curent, ajung să-şi piardă una câte una credinţele nobile pe care le primiseră cu învăţătura, şi după o bucată de vreme, observându-se, văd cu mirare că nu se mai recunosc. Pe nesimţite se strică; învăţătura lor se toceşte prin ea însăşi, pentru că nu mai găseşte ecou, şi atunci caută să-şi înşele gusturile. Cu aerul respiri lenea şi letargia; facultăţile adorm ş-ajungi ca şi ceilalţi: maşini care umblă, beau, dorm, vorbesc de rău — ş-atâta tot. În sfârşit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale, la alţii repezi la vedere, ca decorurile de operă, dacă scapă acestor tineri oarecare semne de dezgust, vreo vorbă care să contrazică moravurile locale, vreo mişcare involuntară împotriva absurdităţilor în fiinţă, dacă-şi înfrânează obiceiuri respingătoare pentru cel ce nu-i obişnuit, apoi cad în dispreţul opiniei publice; ignoranţa, ca toate micimile, cu idei mărginite, strâmte şi cicălitoare, atinsă în trainicul ei amor propriu, îşi urcă în par susceptibilitatea încăpăţânată şi ajunge preţioasă: le dă tinerilor acestora lovitura măgarului, cu o vorbă perfidă prin înţelesul care se leagă de ea şi pe care o socoteşte chintesenţa ironiei fine: franţuzul! neamţul! Ceea ce însemnează anume că sunt rău crescuţi, pentru că, la şase sute de leghe de Iaşi, n-au fost învăţaţi să stea drept, ţapeni ca nişte caporali, înaintea tatălui, mamei, mătuşii şi unchiului lor; pentru că n-au fost deprinşi să-şi puie buzele pe mâna celui dintâi venit, fie ea curată ori murdară, pentru că n-au fost opriţi să aibă o opinie, o părere a lor; pentru că n-a fost înăbuşită în ei francheţea, dezvoltând, în acelaşi timp, fineţea şi făţărnicia, care la noi sunt toată ştiinţa vieţii şi toată educaţia. În sfârşit, ca ultimă lovitură de măciucă, bătrânii repetă cu emfază fiilor şi nepoţilor cum că nu ştiu nimica. "Aţi deprins şi voi două-trei vorbe franţuzeşti şi vă credeţi învăţaţi!" Asta o spun pe tonul demnităţii unui mare senior; şi — bizară contrazicere! — oamenii aceştia preţuiesc învăţătura după numărul mai mare ori mai mic de limbi, pe care ajunge cineva să le vorbească; pentru dânşii, ştiinţa şi arta, cugetarea şi sentimentul sunt lucruri necunoscute. Ce să zici faţă de aşa lucruri? Trebuie să taci să te strângi în tine însuţi. Dar să vezi călcat tot ce-ai crezut mare şi nobil, să te vezi dispreţuit de ignoranţă şi de stupiditate, nu-i oare un martiriu?

Nu este nici o viaţă în Iaşi. Ideile nouă, primite fără voie, introduse ca prin surprindere, şi urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, alcătuiesc un haos nedesluşit, în care totu-i încurcat. Avem părinţi şi rude care au apucat alte vremuri şi trebuie să-i respectăm; ar fi şi nedrept să sfărâmi dintr-o dată afecţiunile atâtor vieţi.

Societatea europeană se sprijină în primul rând pe familiaritatea afectuoasă şi pe reciprocitatea sentimentelor care există între membrii unei familii, izvor prim, din care iau ei caracterul de blândeţe, de uşoară nepăsare, de politeţe lesnicioasă şi slobodă şi gustul sociabilităţii, care e necunoscut în ţinuturile mai apropiate de Orient. Părinţii noştri însă au fost crescuţi în maximele turceşti, adică: fiul nu e prieten al tatălui său, ci i-i primul rob, pe care trebuie să-l strunească cu atât mai tare cu cât într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea poruncită, înţepeneala aceea impasibilă întipărită pe frunţi, care se cer copiilor; tinerii de aceea ajung falşi ori stupizi — nenorocite extremităţi! Printr-o reacţiune firească, robul, la rândul lui, devine tiran. Urmarea educaţiei acesteia este izolarea indivizilor. Ajunşi în sfârşit mari, fără legăturile acelea, aşa de dulci de la şaisprezece ani, cu intelegenţa şi imaginaţia niciodată deşteptate, cu inima goală, ei nu mai fac decât legături de interes; oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. "Fă cum au făcut şi părinţii tăi", asta e fraza banală. Ei ţin la respectul silit: "Vreau ca copiii mei să se teamă de mine; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviinţă, îmi spunea într-un rând o mamă: De ce să nu facă şi ei ca noi şi ca strămoşii noştri? Noi nu trăim în Franţa, domnule." Vorbele acestea rezumă sistemul de educaţie şi pot sluji de lămurire caracterului obşestc al cetăţenilor noştri.

Aşa se explică monotonia aceea, singurătatea, golul spăimântător pe care-l simţi, gol cu atât mai adânc, cu cât inovaţiile au aruncat ridicolul lor asupra petrecerilor de altădată, când bunicii noştri, ducându-se călări la palat ori la judecătorie, se opreau în colţul unei uliţe ca să beie la crâşmă un pahar de rachiu.

În nici un oraş din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta să-ţi omori vremea. Cei dintâi tineri veniţi din Franţa şi Germania au pus în mişcare societatea noastră şi au căutat să răspândească o primă şi slabă scânteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface aşa de repede. Boierii cei bătrâni, lume aparte, ţin la obieceiurile vechi, cum ţinem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze ameninţate de apropiată şi inevitabilă descompunere. Boierii mai dincoace s-au deşteptat înaintea reorganizaţiei sub influenţa vechii stări de lucruri, şi mai ţin la trecut, deşi mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de civilizaţie, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-m eliberat încă de prejudecăţile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc şi-n justiţie şi-n judecată şi, născuţi cu civilizaţia, noi avem o scăpare minunată în obiceiurile şi deprinderile ţării împotriva turcilor, care ar putea să stânjenească bunul nostru plac. Şi toţi câţi suntem, parizieni pretenţioşi, republicani, şviţereni, cumpliţi studenţi de la Heidelberg şi Stuttgart, toţi suntem mari reformatori cu gura, până ce vor veni şi faptele să răspundă. Boierii bătrâni şi partizanii lor privesc cu dispreţ tinerimea, ca şi cum ea n-ar fi chemată să-şi joace rolul.

La noi nu este viaţă publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna şi fără nici o urmare în timpul verii. Boierii cei bătrâni, în afară de tribunale, de partida de wist şi de macaua prea iubită, la care îşi ruinează familiile, mângâindu-şi cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri răsucindu-şi mustaţa — sunt nuli pentru societate; se mulţumesc să fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineaţa şi după somnul de după prânz dulceţi (minunat obicei!) şi să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-şi cu toată energia moldovenească ţiganii şi slugile. Tinerii, dacă se întâmplă să se adune câteodată doi sau trei, se aşează metodic în jurul unei mese de Joc şi merg pe urmele babacilor ori cască, blestemând nevătămătorul Iaşi, care nu le poate da nici o petrecere. Trebuie să mai adăugăm la numeroasele ridicole ale oamenilor noştri de duh şi faptul că învinuiesc ţara de lipsa ei de mişcare şi nu se gândesc că chiar ei sunt cea dintâi pricină. Trufia aristocratică găseşte atâtea plăceri secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă şi foarte convenabilă, pentru că toate familiile cu trecere sunt înrudite mai de departe ori mai de aproape, înţelegerea a fost surghiunită din oraş. Fiecare casă e o cetăţuie înarmată cu ţepi, limbile ascuţite ale tuturor partizanilor, atât femeieşti, cât şi bărbăteşti. Uşurătatea şi vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor, şi lenea, deschisă zgomotelor străzii şi noutăţilor cronicei moravurilor, — partea bărbaţilor. Câteva persoane înzestrate cu farmecele figurii şi ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă şi în Iaşi bon-ton-ul şi manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese. Dar într-o societate meschină şi plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebeşti de concetăţeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificaţiile ei, mai mult sau mai puţin depărtate, alcătuieşte boierimea mare, — a îndrăzni să arunci obiceiurile şi datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună. Chiar aşa s-a întâmplat. Aşa, unul din aceste saloane (Salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut şi cercetat de ieşeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului şi al eleganţei europene, unde eşti primit, după cât se spune, cu toată amabilitatea şi gingăşiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile, a fost şi este zilnic

ţinta săgeţilor neputincioase ale unei invidii tare prostuţe — de asta răspund eu --, mai ales pentru acei cărora prea puţin le pasă de vorbele unora şi altora. Duşmănoşii, potrivnicii, calomniatorii interesaţi ori cei care sunt astfel numai pentru că vor să flecărească au încercat să-l dărâme prin sarcasm. Partizanii însă, dimpotrivă, îl ridică în slavă. În sfârşit, între cele două partide, a treia, alcătuită din bătrâni şi din câteva spirite indiferente asupra locului unde se adună, cu condiţia numai să-şi poată petrece seara ori să poată avea bucuria unei întâlniri — oameni care se duc oriunde, fără să îmbrăţişeze certurile vreunei coterii, l-au sancţionat în tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întâi şi-au bătut Joc, căci bieţii oameni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcâiului ori de vârful unei cizme, de culoarea unei perechi de mănuşi, ei, care se cufundă cu atâta plăcere în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contrastând cu roşul înfocat al fundului nădragilor lor turceşti, ei, care preferă mănuşi de jandarm mănuşilor de la Jaquemart, numai pentru că acelea sunt mai trainice. Dar un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă pentru că e oprit cu desăvârşire fumul ciubucelor, care ar putea să întunece strălucirea înfloriturilor lui aurite, şi pentru că nu sunt îngăduite de loc sudălmile naţionale; ei, care sunt buni moldoveni şi buni patrioţi, otova şi fără fasoane, sunt în neputinţă să zică cu gingăşie: "drace!" ori "morbleu!" Nu-i destul de răsunător şi nu-i nici logic. În privinţa asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot aşa de trebuincioasă moldovanului, ca apa peştelui, aerul păsărilor şi pâinea tuturor oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moştenire Moldova cu energia ei eroică şi noi, ca drepţi urmaşi, ne silim foarte mult să împlinim diata, mai ales în ce priveşte sudălmile.

Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, dacă ni-i îngăduit să ne exprimăm astfel, pentru o ţară în care un fel de lasă-mă să te las şi un soi de patriarhalism bătrânicios alcătuiesc sulimanul moravurilor, dar la urma urmei aceasta e şcoala noastră de eleganţă şi experienţa ei trebuie să facă epocă în istoria prefacerilor societăţii noastre. După pilda salonului acestuia s-au format şi altele, cu toate că în măsură mai mică, însă succesul şi faima lor a durat prea puţin. S-a întâmplat cu saloanele acestea ca şi cu oamenii: cei însemnaţi cu pecetea puterii şi geniului se ridică, cu toate schelălăiturile; oamenii nehotărâţi, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. Prea sfioase spre a-şi crea o stare neatârnată, neîndestul de cutezătoare pentru a se înălţa deasupra ridicolelor banale şi a glumelor şi mai banale, căzute în faţa izbândelor crescânde şi a influenţelor parfumate ale faimosului salon, zânele acestor semitemple au văzut cum curtea lor se risipeşte încetul cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i îndestulător să deschizi un salon şi să zici: intraţi, domnilor; trebuie acel nu ştiu ce, care cucereşte şi te răpeşte, trebuie ca un glas dulce, un surâs amabil şi fin împărţit fără părtinire, o gingaşă mişcare a capului să te îndemne. E mare artă, fără îndoială, să ştii a primi lumea, dar, ca s-o poţi ţinea, trebuie, cred eu, talent unit cu tact foarte delicat. În multe din saloanele acestea, oricât de bine s-ar primi, — recepţiunea nu e deopotrivă, şi stăpâna casei parcă ar vrea să-şi potrivească zâmbetele şi semigrimasele echivalente cu locul pe care-l ocupă oaspeţii pe scara ierarhică a societăţii, mijloc mare de a te plictisi acolo sau acasă, lipsă mare de tact, care arată un defect al sufletului ori al educaţiei în procedeele delicate, în atenţiile acelea gingaşe şi fireşti pe care suntem obişnuiţi să le privim ca un dar al femeii. Cred că va fi mult bon-ton la Iaşi când saloanele vor fi saloane, şi nu birouri de genealogie ori case de schimb.

Diplomaţia cea mai rafinată, aceea care degenerează în intrigă casnică, este codul uzual adoptat nu numai în afacerile care cer cap şi tact, dar chiar în cele mai mici relaţii, până la părăsire între amici şi în familie. De aceea marele nostru regenerator politic, generalul Kisseleff, zicea adesea că "dacă e bine să te duci la Viena ori la Paris, ca să te instruieşti, ar trebui să vii la Iaşi, ca să-ţi desăvârşeşti educaţia şi să înveţi cum să trăieşti în lume". Cei care ne-au vizitat ori acei care trăiesc printre noi să demaşte aserţiunea aceasta, dacă pot, căci e adevărată. La cea dintâi vedere, oraşul nostru pare alcătuit numai din fraţi buni, dar cercetaţi-l mai de aproape şi pe urmă să staţi cu mine de vorbă.

Sunt trei ani de când caut să dezleg o problemă foarte importantă: care este onoarea moldovenilor, compatrioţii mei? Procedeul algebric niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am eu o mică idee asupra lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă anterioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scrutez conştiinţa şi principiile multor oameni, dacă mai este conştiinţă şi dacă sunt principii. Şi, desigur, fiind moldovan şi cunoscând codul diplomatic şi urmările lui, nici prin gând nu-mi trece să mă laud cu secretul meu. La Iaşi, când vorbeşte ori când lucrează cineva, de la cel mai neînsemnat omuşor până la boierul cel mare, care se lăfăieşte în scaunul lui prezidenţial, mai întâi îşi spune: "Ia stai, nu sunt eu aşa de prost să mă sfădesc cu toată lumea!", frază aşa de adevărată, aşa de bine pusă în practică, aşa de obşteşte răspândită şi întipărită pe buzele tuturor castelor, tuturor oamenilor, încât o aud rostită şi de copiii de zece ori doisprezece ani; căci la Iaşi şi copilul e învăţat să fie diplomat, chiar de când începe a silabisi dulcele cuvânt de mamă! Aşa încât noi avem diplomaţi de la copilul în scutece până la moşneagul căzut... Să nu se mire nimeni de uscăciunea boierilor noştri, care preţuiesc traiul lor lenevos şi se bucură când văd adânci şi repetate saluturi de pălării... Spre a nu face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba despre anotimpuri, despre schimbările vremii, despre vremea urâtă şi frumoasă, cei mai îndrăzneţi încercând un echivoc asupra vremii, despre holde, despre grâul turcesc, despre tăierea proiectată a unei păduri, în sfârşit sunt un fel de termobarometre agricole de salon ori culegători de noutăţi învechite, mistuite de Albina moldovenească, gazetă politică, comercială şi literară, altă netulburată prostie între prostiile în mijlocul cărora trăim ca într-un element trebuitor igienei noastre.

Acuma rezumaţi liniile pe care le-aţi străbătut, priviţi ca printr-o lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuţită până la condurul turcesc de marochin roş ori galben, până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fâlfâitoare a albanezului până la iţarii şi cămaşa ţăranului, şi o să credeţi că sunteţi de faţă la o fantasmagorie ori la o scenă a judecăţii din urmă, când toţi se vor ridica în limba şi îmbrăcămintea seminţiei lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obârşia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger de pavajul grunzuros ori păşeşte grav: buccengiii, al căror număr e mare, îşi strigă marfa, ducând după ei din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, o potaie de câini care par a avea, mai ales asupra ovreilor, aceleaşi prejudecăţi sălbatice şi brutale pe care le are poporul nostru. Ici bărbierul-băiaş, în straie franco-moldoveneşti, cu mânecile anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, c-un prosop mare cusut şi înflorit în stil turcesc într-o mână, c-o cutie de piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice şi foarfece, se duce la un muşteriu sosit de la ţară, ori la unul din ruginiţii noştri, care se mai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iaşi) a lovit în vechile moravuri, apoi cei mai în suferinţă au fost bărbierii; de aceea au şi poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de nişte boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani şi prostime, moda pletelor şi mania înjositoare de a-ţi purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbieritului moldovan sunt paşnice, şi contrar obiceiurilor confraţilor lui din alte ţări, la o parte lăsând pe vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După ce a pus deoparte briciul, aşteaptă liniştit la uşă, fumând. Numai un bărbier, dezmierdatul şi favoritul bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulţi ani, susţine reputaţia ştergarului. Glumele lui naive şi ieremiadele lui asupra vremurilor vechi şi bune nu mai au sfârşit. Când are el curaj, apoi întreabă pe pacient: "Cucoane, vrei să-ţi fac barba turceşte?" Şi Petrache, starostele bărbierilor, înşfacă capul mărie-sale şi-i trece pe gât dosul briciului! — gingăşii de mult gust, faţă de care bătrânii noştri se tăvălesc de râs, astăzi, când nu mai au a se teme de turci. De aici pornesc atingătoare amintiri ş-o familiaritate aproape egală între boier şi bărbier. "Petrache, îţi mai aduci tu aminte de vremea când eram tânăr şi mă învârteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap în fiecare zi — căci tare mai era frumoasă şi cu nuri..." — şi aici o sudalmă, pentru a arăta admiraţia... "Hei! cum să nu-mi aduc aminte, cucoane!? Pe atuncea era de trăit! Când s-or mai întoarce vremurile acelea!"

Apoi pe ici, pe colo, sus şi jos, în toate părţile, se strecoară grecul cu tablaua-i uriaşă pe cap, poftind plăcinte amatorilor; ovreiaşi strigând bere cu gheaţă ori fructe; fetiţe întinzând panere cu turtă dulce; români ducându-se domol la târg în carele lor; neamţul cu ciubotele în mână; franţuzul cu redingotele şi pantalonii; câteva rămăşiţe din arnăuţii aceia cu amintiri eroice şi sângeroase, cu turbanul pe ureche, cu iataganul şi pistoalele la brâu; o mulţime de birje încrucişându-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în caleşti cu patru cai, aruncând în dreapta şi-n stânga gingaşe surâsuri, semne uşurele cu mâna, ori un simplu salut; toate acestea întovărăşite de zgomotul nedesluşit al glasurilor celor care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfârşit de vuietul înfrigurat al unui târg mare; toţi se prăjesc în soare, îşi şterg obrazul de pulbere şi, din vreme în vreme, se răcoresc, când o boare de vânt adie prin copacii care împodobesc mai toate casele. Roagă-te lui Dumnezeu, dacă eşti evlavios, ori cheamă pe dracul -- ca nu cumva vântul să steie prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vârtej de colb, care te orbeşte, îţi zbârleşte pieptănătura, îţi pătează redingota şi-ţi strică tot meşteşugul favoritelor. Deasupra coperişurilor de toate formele ale palatelor, ale colibelor, ale bordeielor -- ca acelea ale muntenilor din Caucaz — palate fără altă simetrie decât gustul sau capriciul proprietarului, se leagănă semnele pestriţe ale puterilor — tricolorul şi steagul englezesc, rusesc, austriac şi prusian.

Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; numai arare câte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, negustorul îşi închide prăvălia şi toţi se duc să mănânce şi să-şi facă tabietul. Somnul de după-masă intră în toate sistemele de fericire pe care şi le poate alcătui un locuitor al Iaşului. Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu şi-a dormit somnul; nu cere o mică îndatorire unui boier — prieten al dumitale în orice altă împrejurare --, căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută şi să-şi pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ţi vinde marfa decât morocănos şi căscând.

Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-şi cruţe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea uşilor, atunci Iaşii îşi schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit şi nedesluşit a două şiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină şi se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer şi să asculte muzica. Ici jocheul unei caleşti cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; colo două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, stăpâni şi vizitii suduie şi nu vor cu nici un preţ să ferească; colo fashionabili de două zile arvonesc o birjă şi isprăvesc convorbirea moldoveneşte, când franţuzeasca nu le mai ajunge; apoi târgoveţii, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, aşa de pitorească în contrastul ei, naivi în dispreţul ori neştiinţa lor faţă de gusturile noastre; apoi ţiganii nomazi în zdrenţe, cu pletele unsuroase şi încâlcite, cu pieptul descoperit şi păros, bătându-se în mijlocul uliţelor cu îndârjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarăşe, cu mâinile în şolduri, rivale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorităţi a cucoanelor de la hală, zvârl asupra trecătorilor nenorocoşi complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, şi care ating de aproape sublimul.

Cât priveşte lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii poligloţi, pe nemţii cercetători, pe italienii artişti, pe parizienii călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii şi-n energie, şi dacă e neîndestulătoare, atunci ascultaţi pe surugiul acesta, dac adevărat, nalt, voinic, cu înfăţişarea îndrăzneaţă şi sălbatică, cu braţele goale, cu pletele şi cu mânecile largi ale cămăşii fâlfâind în voia vântului, ridicându-se în scări şi pocnind din harapnic în tact pe uliţe, aşa de tare, încât înăbuşă zgomotul scripcilor a cincizeci de lăutari.

Mai departe bulgaro-sârbii, aşezaţi la pământ greceşte, cu fesul lor mare, roş, pe-o ureche, cu şalvarii largi, bortiţi, cârpiţi, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb şi de noroi, dreg caldarâmul în haosul de trăsuri care se încrucişează cu o iuţeală necunoscută nicăieri; se perindează în sfârşit toate tablourile de viaţă burgheză şi elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor naţiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din oraşul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale, moi, domoale, strâns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de despotism şi umilire, de boierie şi de supunere. Aşa, bunăoară, ţiganul dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în faţa boierinaşului ori a slujbaşului, slujbaşul şi boierinaşul se pleacă înaintea unui boier mare şi acesta se închină până la pământ în faţa unuia încă şi mai mare; numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor; şi, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decât el, fără să se încurce şi în chipul cel mai simplu şi cel mai firesc cu putinţă. Totuşi, de câtăva vreme egalitatea pare a-şi face loc. Ca în toate ţările, parveniţii sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simţ şi în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numeşte ciocoi, adică slugi; şi chiar de multe ori cei mai mulţi aşa încep; puţin câte puţin prin protecţia stăpânilor şi dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguşi, a sluji, ajung să dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimţite îşi fac drum aşa fel, încât după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor ori, după câţiva ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemţii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ovrei, ţigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a sfârşi tabloul — trec şi droşti cu repeziciune, cu boierul lungit şi cu sluga care ţine ca o lance, cu înfăţişare voinicească, ciubucul.

În toate ţările femeile sunt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea şi la noi cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat şi măreţ. Tot aşa printre ovreii noştri, aşa de neclintiţi când e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, şi care ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea şi cu toate celelalte rămăşiţe din evul mediu, ei, care nu vor să înţeleagă că, reformânu-şi costumul, nu s-ar mai expune aşa noroiului şi injuriilor norodului, ovreii chiar încearcă şi ei o revoluţie. Credincioasele întru Moisi s-au împărţit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumuşele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi finanţa noastră şi care prin muncă şi economie şi, deci, prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră — au primit de-a dreptul toaletele nouă.

Totuşi, după o lege a Talmudului, femeile măritate sunt obligate să-şi radă părul capului. Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodobesc aşa de artistic cu panglici de tafta, încât nu observi şiretlicul decât foarte de aproape. Pe tafta prind deasupra frunţii cu bolduri un văl de orice culoare, dar de o ţesătură prea fină şi foarte delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, jucându-se cu vântul ori dezmierdând o ceafă minunat rotunjită, albă şi cochetă, şi le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, şi mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puţin, trebuie să mărturisim, după ceea ce cunoaştem, că filistenii şi confraţii lor aveau mare dreptate să ţie în robie rasa ovreiască; şi oricât de căzute ar fi în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori eşti ispitit să alcătuieşti o parafrază modernizată după Cântarea cântărilor.

Cealaltă tabără se alcătuieşte din matroanele ovreimii aşezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale şcoalei flamande; corsajul roş, cu tivel de aur, fusta scurtă, şorţ şi diademă de mărgăritare, felurită ca formă şi bogăţie, moştenire de la mamă la fete, din generaţie în generaţie, din străvechi vremuri. Când femeia e tânără şi frumuşică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluţeşte bizar pe cele urâte şi bătrâne; şi eu cred că costumului acestuia, ciudat în ţara noastră, se datoresc superstiţiile populare de vrăji, de copii creştini cărora babele ovreice le scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu acele la sărbătorile Paştilor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit încă cu necurăţenia rău mirositoare de care e îmbâcsită. Ar trebui ovreilor moldoveneşti şi leşeşti un om mare, destul de puternic, ca să-i facă să-şi schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulţimea să nu mai aibă pentru ei simţăminte aşa de duşmănoase.

Dintre curiozităţi nu trebuie să uităm harabalele jidoveşti. În alte oraşe, la alte neamuri clădirile mai mult decât oamenii sunt arătate curiozităţii publice; la noi, numai oamenii: arhitectura şi toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruţă naltă şi uriaşă, care are numai lărgimea drept eleganţă, frumuseţe şi comoditate, acoperită pe jumătate c-o pânză cenuşie, la care sunt înhămaţi patru cai alături, împotriva obiceiului ţării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn nu tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, aşezaţi în capul oaselor, culcaţi pe vine, în picioare, câte zece, douăzeci, treizeci şi patruzeci de indivizi, puţind a usturoi şi-a ceapă, de toate vârstele, de toate sexele, scuipând, dând din mâini, vorbind toţi odată într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiotismele, în care predomină însă nemţeasca; murdari, descheiaţi şi rupţi, rugându-se cu harhat repezit şi bătându-se tare cu pumnul în piept în semn de umilinţă ori de durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate neamurile, se roagă în casă, în pragul uşii, se roagă şi pe uliţă plimbându-se. În vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe roţi învârte deasupra capului o biciuşcuţă aninată într-o prăjină şi tot smuceşte hăţurile slabe de cânepă şi îndeamnă căluţii cu glas ascuţit. Un ovrei ostenit, aşezat pe draghină, cu picioarele atârnate afară, îşi reazemă capul pe coviltirul tremurător care adăposteşte de ploaie ori soare pe cei dinlăuntru. În vremea asta unii cască, alţii stupesc şi-şi suflă nasul în poalele laibărilor, aşa de soioase, încât au ajuns impermeabile. Ovreiul care nu şi-a făcut ruga de dimineaţă se ridică drept fără să bage de seamă că a călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, închinându-se de trei ori şi bătându-se de trei ori în piept. După aceste preliminarii, îşi trece pe după gât, cum ar face o cucoană cu un boa pe care nu-l răsuceşte, un şal de in foarte fin lucrat şi amestecat cu mătase şi fire de aur şi c-o mulţime de ciucuri la capete, — care sunt un fel de amulete pe care orice bun ovrei trebuie să le răsucească pe degete şi să le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări două cutiuţe cubice, pe care mai întâi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, şi pe cealaltă, legată cu două cureluşe înguste de marochin negru, o tot împinge pe sub cămaşă până ce o suie la subsuoara stângă. După cât am putut înţelege de la un ovrei gras, cu care mă aflam alături într-o brişcă de soiul acesta, cutiuţa de la frunte ar fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputinţă să-i descopăr emblema; presupun însă că cuprinde numele celor douăsprezece seminţii. Deseori întreruptă — rugăciunea odată terminată, ovreiul dezleagă întâia cutiuţă, scoate şi pe a doua din mânecă, sărută iarăşi cureluşele anume rânduite, apoi le trece altuia, care începe de la capăt, şi astfel, cutiuţele şi şalul fac înconjurul întregii încărcături; harabagiul le ia şi el, la rândul lui, şi-n locul lui se aşează altul. Vineri seara, târgul străluceşte de lumini, ca la o luminaţie, şi un zgomot înăbuşit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate uliţele, din toate casele. Tot ce câştigă meseriaşul ori muncitorul cu mâna în şase zile, cheltuieşte în ziua a şaptea pe mâncare bună şi lumânări; în orice căsnicie se găseşte sfeşnicul cu şapte ramuri.

Dacă cineva ar avea intenţia să scrie o carte asupra Iaşilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decât trăsăturile izbitoare, colţurile clădirii. Dacă nefăcând altceva nimic, aş avea putinţa să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rând, nu-i om care nu mi-ar pune la îndemână un ridicol ori o lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credinţa în Dumnezeu că într-o zi am să-mi dau silinţa, că o să pot dezvălui umbrele de pe acest tablou cam prea întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, care se vede, are latura-i poetică; şi dacă nu le-am însemnat, pricina a fost marginile puse paginilor noastre; ele au fost piedica.

Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cititori unul singur care ar putea demasca adevărul observaţiilor mele, dacă publicul ar avea poftă să se scandalizeze şi să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus personalităţi şi aluziuni — atunci aş ridica mâna împotriva judecăţii şi, tare prin nevinovăţia mea, aş zice întâi publicului: -- Unde vezi tu personalitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea aspră; se poate — dar dacă e adevărată, nu-ţi aduc eu oare un serviciu?

Bun şi onorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data aceasta şi pătrunde-te de axioma aceea a înţeleptului: că cel care poate să audă adevărul fără să se supere a şi pornit pe drumul înţelepciunii. Îţi făgăduiesc şi contrastul tău, în curând. O să mai primeşti, nu-i vorbă, încă o sfârlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin ţesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, moliciunea orientală şi toate fleacurile cu care vreau să le învăluiesc.

Dacă judeci, fii drept şi aminteşte-ţi că în proces vei fi şi împricinat şi judecător şi că, oricare ţi-ar fi hotărârea, efectul se va răsfrânge tot asupra ta.