Însuşi în singurătate,
Strig, mă vaiet, cine-aude?
Inima mea, ticăloasa,
Mii de dureri o cuprinde.
Moarte, a mea mângâiere,
Ce zăboveşti de nu vii,
Să mă mântui de durere,
Să scap de nenorocire,
De osândă-ngrozitoare,
De-o jalnică chinuire,
Nenorocire mai mare?
Numănui nu pot să spui
Duioasa mea întâmplare.
Nu găsesc om cu simţire,
N-am prieten credincios
Să-i spui a mea chinuire,
Să-i spui starea ce-am ajuns,
Că sunt mort între cei vii
Şi trăiesc oftând pe-ascuns.
Lacrimile-mi feresc,
Ca să nu-nţeleagă nime
Că plâng şi mă tânguiesc.
Aleargă, moarte, grăbeşti,
Dă sfârşit unei vieţi
Ce cumplit se chinuieşti.
Mângâierea mi-i mormântul,
Nesimţirea mi-i scăpare,
Să m-ascunză dar pământul.